Iarnă albastră

apus

Era o iarnă albastră.

Cerul se spovedea pământului

De toate păcatele fulgilor de nea

Visate sub noaptea căruntă şi grea.

Vântul le plimba şoaptele

De la o mână întinsă spre alta

De la o inimă iubindă spre alta

De la privirea cercetând depărtările

Dincolo de creste şi de toate cărările

De la un suflet împărţind dorul în două

O parte pentru el şi una dăruită nouă

Celor ce căutăm iarna albastră

În noi şi-n amintirea noastră.

Cum ar putea să fie ea uitată?

Printre toate acele ierni fără culoare

În care nici frigul

Nici neaua topită nu doare

În care luna e la fel de albă ca pământul

Toate sunt reci

Şi-n toate, bate aspru

Vântul.

Doar iarna asta e albastră

Cu florile dansânde în fereastră

Cu inimi mute legănându-şi dorul

Aripile împărtăşite

Începându-şi, moale, zborul

Cu vagi apusuri stoarse de cuvinte

Şi cu tăceri

În inimi şi în minte.

O iarnă cum n-a fost

Şi cum n-o să mai fie

O iarnă dulce, de melancolie.

Era o iarnă albastră

Frumoasă ca iubirea noastră.