Iarnă albastră

apus

Era o iarnă albastră.

Cerul se spovedea pământului

De toate păcatele fulgilor de nea

Visate sub noaptea căruntă şi grea.

Vântul le plimba şoaptele

De la o mână întinsă spre alta

De la o inimă iubindă spre alta

De la privirea cercetând depărtările

Dincolo de creste şi de toate cărările

De la un suflet împărţind dorul în două

O parte pentru el şi una dăruită nouă

Celor ce căutăm iarna albastră

În noi şi-n amintirea noastră.

Cum ar putea să fie ea uitată?

Printre toate acele ierni fără culoare

În care nici frigul

Nici neaua topită nu doare

În care luna e la fel de albă ca pământul

Toate sunt reci

Şi-n toate, bate aspru

Vântul.

Doar iarna asta e albastră

Cu florile dansânde în fereastră

Cu inimi mute legănându-şi dorul

Aripile împărtăşite

Începându-şi, moale, zborul

Cu vagi apusuri stoarse de cuvinte

Şi cu tăceri

În inimi şi în minte.

O iarnă cum n-a fost

Şi cum n-o să mai fie

O iarnă dulce, de melancolie.

Era o iarnă albastră

Frumoasă ca iubirea noastră.

4 Replies to “Iarnă albastră”

  1. Iarnă albastră
    Stai la fereastră
    Şi pe geam generoasă îmi desenezi
    Flori, mai frumoase decât cele din ghiveci

    La Constanţa nu este atât de frig, dar vântul bate tare, tare…

    Tare frumoasă poezia ta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *