ştii,
s-ar putea să iasă soarele într-o zi
să ne hăituiască norii din priviri
şi cine o să ne mai creadă atunci
că nu i-am înşelat splendoarea
cu ignoranţa surdă a ceţurilor
degeaba am striga
şi ne-am bate cu pumnii în piept
am lăsat ploaia să ne sărute frunţile
ne-am complăcut în dimineţile sordide
ar fi trebuit să ne iubim umbrele
să alungăm viciul somnului treaz
ar fi trebuit să naştem în noi lumina
căci şapte miliarde de lumini
fac cât un soare.
ca să scrii şase poezii
într-o singură zi
trebuie să mănânci total nesănătos
dulce, gras şi mult
să fumezi vreo două pachete de ţigări
noroc că m-am lăsat
să bei şi un pahar două de vin
nu poţi fi rezonabil şi echilibrat
trebuie să faci abuzuri
ca să scrii şase poezii într-o zi
iar a doua zi nu mai scrii nimic.
o ştiam destul de bine
pe cea care-am fost eu
azi acea eu
mâine altă eu
cum să mă mai cunosc
de tot
când la fiecare doisprezece noaptea
muream
naşterea era grea
ca orice naştere
mergeam întâi de-a buşilea
prin mine
căutând să stau cât mai drept
drept faţă de ce
căci reperele tocmai s-au schimbat
noroc cu îngerul păzitor
îmi striga euuuu
şi începeam să înţeleg
că oricâte ore de doisprezece vor trece
eu nu sunt eul ce se schimbă
ci cel care va fi mereu.
mai este timp doar pentru o iubire
în această ultimă rotaţie a pământului
în această primăvară neîncepută
în această noapte din noi.
mai este timp doar pentru o îmbrăţişare
până ne va podidi infinitul
peste braţele gânduri
tăcându-şi ariple neatinse de zbor.
mai este timp doar pentru un dor
un veac de dor cât o secundă
în care aş scobi cuvintele tale
vreau doamne timpul nostru înapoi.
