toţi anii aceştia

bărbatul pleca la muncă departe

era dator să facă asta

lui ei lumii întregi

femeia ca orice femeie

arunca un ochi în urma lui

nicio lacrimă nu trebuia risipită

că i-o vor cere mâine pruncii nenăscuţi

împreună cu hrana albă a sânului

amândoi

coborau nopţile

din gânduri în inimă

din răsuflarea fierbinte

în strânsoarea moale a coapselor

când bărbatul se întorcea acasă

femeia îşi aşeza ochiul înapoi

şi căuta să nască

poem de scris

îmi spunea

ai degete verzi

cresc din ele muguri

cu rădăcinile înfipte adânc

în miezul dulce al inimii

îmi spunea

ai părul rotund

se învârte în jurul obrazului/soarelui

poţi agăţa în el cuvinte

bănuţi de aur

eşarfe colorate

îmi spunea

ai noaptea în tine

smulge-ţi ziua din ea

poem a mânat

început de poem

amânarea cuvintelor

degete nu vor să apese pe taste

gânduri nu renunţă

doar în nimicul dintre două bătăi de inimă

apare creaţia

precum în noaptea dintre

ziua a şasea şi ziua a şaptea

când s-a odihnit până şi Dumnezeu

e normal să amân momentul acela

când trebuie să devin

din nou

nimic