poem unui părinte

creşti din mine ca o inimă

hrănită cu fiecare tăcere

spusă în gând

bătând clipa ca un big ben

cu toate cele patru feţe

cu care îţi strig

trezeşte-te

trezeşte-te

e atâta sânge de împins către aripi

ce contează dacă ai 20 sau 80 de ani

coseşte fânul în fiecare noapte cu lună

creşti din mine ca o frunză

căci şi eu am crescut din tine

în toamna care sper să nu mai vină

desprinderea uşoară să-ţi fie

mic poem

inima ar vrea să vadă

ochii în oameni să creadă

degetele să danseze

gura noaptea să viseze

 

cei ce vor pleca vreodată

să se-ntoarcă deîndată

despărţiri să nu mai fie

poate, de copilărie

 

stelele să nu mai cadă

tot la mine în ogradă

norii ploaia să nu-şi verse

peste lume în averse

 

să ne fie atât de bine

pe cât sufletul ne ţine