Guest post – Autismul

Deschid astăzi o nouă rubrică pe blogul meu. O rubrică specială în care va fi vorba de copii speciali, minunaţi, dar care au nevoie de sprijinul nostru. Există legi şi instituţii care au atribuţii în sprijinirea părinţilor care au copii cu autism, dar cum până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii, eu cred ca noi, comunitatea, putem face mai mult pentru a oferi acestor părinţi şi copii o viaţă normală, aşa cum o merităm toţi.

Iată primul articol din această serie, în care veţi asculta sufletul unui copil special.

     Bună ziua,

Sunt Emil Valentin, am 16 ani și vă vorbește tatăl meu, pentru că eu nu știu încă să scriu, să citesc, să vorbesc. Fac exerciții de scris și de citit cu tatal meu, cu mama, cu fratele mai mic si la scoala specială. Mă joc cu Rareș, fratele meu în vârstă de 9 ani, cu mama sau cu tata, ascult muzică pe internet și nu mă întrece nimeni la scurtaturi pe tastatura calculatorului.

Iubesc oamenii și pentru că nu pot vorbi, transmit celor din jur ceea ce simt cu o îmbrățișare, o mângâiere, și atunci când am calculatorul cu o melodie bine aleasă.

Nu am fost tot timpul așa, la vârsta de un an tatăl meu m-a dus la cabinetul medical pentru a face vaccinul antirujeolic. Două săptămâni am avut febră, erupții pe piele și filtrele mele neuronale responsabile cu recunoașterea sunetelor au fost afectate. Aud tot ce este în jurul meu și nu pot selecta vorbele tale, ele sunt amestecate cu vântul, curgerea apei, zgomotul mașinilor în trecere. Când sunt cu totul depășit de atâta informație, pun palmele la urechi și le apropii și apoi le depărtez, căutând să dau deoparte ceea ce nu mă ajută să te înțeleg.

Când mă ducea tata în parc, mă apropiam curios de ceilalți copii și stăteam lângă ei, să observ ce fac. Nu înțelegeam de ce aceștia, după ce mă întrebau cum mă cheamă și vedeau că nu sunt ca ei, mă împingeau, alții mă loveau și râdeau. Mă durea puțin, nu mă supăram, nu știam ce este asta, chiar râdeam, crezând că așa se joacă copiii. Și mă miram când un adult venea și striga copiilor să nu mă mai lovească, să plece și să mă lase singur.

Am crescut ca și ceilalți copii, înconjurat de dragoste părintească și am mers la grădiniță. Era foarte frumos acolo, însă pentru mine era mai greu să-mi schimb pantofii, hainele, să urmez comenzile doamnei educatoare. Mă străduiam din răsputeri să fiu ca și ceilalți copii, să înțeleg ce trebuie să fac, însă aveam nevoie de mai mult sprijin. După câteva zile, doamna educatoare a vorbit cu tata și nu am mai mers la grădiniță.

Mama a căutat o grădiniță care să mă primească, unde să mă joc și eu cu alți copii, să capăt deprinderi și prieteni. După un timp, am mers undeva, la o grădiniță cu puțini copii, care m-a acceptat. Doamnele educatoare nu știau însă prea multe despre cum văd eu lumea și nu am progresat deloc, dimpotrivă, eram izolat și destul de trist.

Lucrurile cu ieșirile mele în societate au progresat abia atunci când m-a acceptat doamna educatoare de la o grădiniță de stat, în care am avut colegi așa ca voi, cei care citiți aceste rânduri. Mi-a plăcut mult acolo, am fost acceptat, am avut serbare de sfârșit de an, nu am recitat pentru că nu știu să vorbesc, însă m-am bucurat din toată inima de atmosferă, public și anturaj.

An de an am crescut, eram mai mare decât colegii mei de grădiniță și din păcate, nu mai puteam rămâne acolo. Părinții trebuiau să mă înscrie la școală. Grea situație, în învățământul primar nu puteam să merg, lecțiile de acolo fiindu-mi cu totul și cu totul străine. Nici mama și nici tata nu știau ce să facă, așa încât o vreme am stat cu bunica, apoi am mers la un centru special privat, tot mai departe de copiii de vârsta mea.

Uneori ieșeam afară și-i vedeam jucând fotbal, intram imediat în teren și alergam de la o poartă la alta. Voiam să simt meciul de acolo, dinlăuntrul lui. Jucătorii se opreau, uneori îmi trimiteau mingea, dar eu nu voiam să joc, doar să fiu cu ei. Au fost calzi și buni fotbaliștii, și eu mult timp un mare fan al lor. Nu au găsit ai mei în oraș un loc în care să merg să învăț să joc fotbal, volei, gimnastică. Un loc în care să fiu eu, să pot fi în mijlocul acțiunii, să particip la ea pas cu pas.

Când am văzut prima dată marea, nu m-am putut opri, am alergat într-un suflet către ea. M-am aruncat în apă așa cum eram, îmbrăcat, nu știam ce e acolo. Nu știam să înot, să-mi țin respirația sub apă, nu știam că e periculos. Cu multă răbdare, în câțiva ani am deprins de la tata aceste lucruri și acum îl întrec la viteză în apă. Când merg la piscină, unii nu înțeleg de ce sunt atât de vesel în apă, de ce sar în sus de parcă toată lumea e a mea, de ce vreau să ating pe toți, fiind atât de fericit.