eminesciană

pe cerul serii numai luna

şi-apleacă transparentul chip

doar o nălucă, numai una

priveşte lumea de nisip

 

nu înţelege cum oraşul

apăsător şi obosit

îşi prelungeşte-n seară marşul

spre imuabilul sfârşit

 

se va lăsa clădită noaptea

din umbrele ce se preling

peste asfaltul mut ca şoapta

când visele viaţa o-nving

 

e iar tăcerea ca absintul

pe cer o lună, jos doar vântul

 

aparenţe

de la fereastră dealurile par atât de aproape

încât dacă întinzi mâna poţi să le atingi

la fel şi dimineaţa când răsare soarele

ziua pare nesfârşită vei trăi toate clipele

vei urca şi vei coborî toate dealurile

vei alerga pe străzile largi

până vei întâlni în cale un bătrân

cerşeşte dar nu cere bani nu vrea mâncare

vrea timpul asupra căruia tu pari încă

stăpân