Frica de poezie

IMG_20160714_172948

Recunosc, viața mea nu ar fi întreagă fără poezie. Și tocmai pentru că iubesc poezia (și ea pe mine 🙂 ) iată că a venit și momentul mult așteptat de a ține în palme noua mea carte, Frica de poezie. E puțin ciudat, nu-i așa? O iubesc dar scriu despre frica de ea, doamna Poezie. Tocmai pentru că o văd ca pe o profesoară, bună dar aspră, care nu iartă nicio greșeală și care mă învată să fiu eu. Dar cât de greu e să fii tu însuți… În fața altora dar și în fața propriei conștiințe. Atunci înțelegi că poezia este o oglindă, o oglindă în care te privești cu teamă de ceea ce vei descoperi.

Până una alta mă las descoperită de voi, cititorii, prin această nouă carte a mea, publicată la editura Art Book. Vă aștept între paginile cărții 🙂

Pentru comenzi găsiți adresa de email la pagina de Contact a blogului meu.

 

Despre ură și alte alea

Să nu urăști pe nimeni… ce viață este aia? Să nu te încrâncenezi de câte ori îți aduci aminte de respectivul, să nu compui și să repeți în minte monologuri pe care tu le-ai vrea dialoguri, în care să-i spui tot ce ai pe suflet și care să se termine cu cea mai românească zicere de bine “fuck you!!!”. Ce viață e aia în care nu ai pe cine să condamni pentru toate nerealizările tale, trebuie să te fi tras cineva înapoi, nu? Că doar nu te-ai băgat singur în laț, cineva te-a ademenit sau te-a îmbrâncit, de ai căzut și ți-ai zderilt nasul. Chiar și atunci când îi mulțumești, pentru că ai înțeles (în sfârșit) că datorită lui ai crescut încercând să-i demonstrezi că ești mai bun decât “crezi tu că crede el că ești”, că a greșit când te-a făcut prost sau incapabil, când te-a jignit sau te-a desconsiderat. Și atunci e bine că el, cel pe care îl urăști, există.

1859451a_img

Chiar dacă mai urăști tu câte ceva, de exemplu: să ți se rupă o unghie, să fii adăugat zilnic în minimum 10 grupuri totalmente neinteresante pe FB sau emisiunile de divertisment gen Insula xxx, nu e tot aia cu a urî responsabil și perseverent pe cineva anume. E doar așa, un antrenament ușor, o încălzire, maratonul abia urmează.

Nu înțeleg de ce e atât de condamnabilă ura asta (dacă o condamni o urăști deci cazi în acealași păcat 🙂 ). Până la urmă e un sentiment, la fel ca iubirea, doar cu semn schimbat. Nu a creat-o nimeni, face parte din noi și gestionată cât de cât corect poate ajuta la pasul înainte după binecunoscutul șut în fund. E plictisitor și puțintel inuman să nu urăști chiar pe nimeni. Să nu iubești mai e cum mai e, dar să nu urăști, măcar un pic, acolo, e nașpa 🙂 Numai să nu te urăști pe tine însuți.

Schimbarea (nu doar la față)

N-am avut ce face și profitând de ceva timp liber, mi-am recitit postările din anii de început ai blogului meu, 2012-2013. N-am mai făcut asta de ceva timp, de vreo doi ani mai precis, și vă rog să mă credeți că nu m-am recunoscut aproape deloc în poeziile și textele în proză scrise pe vremea aceea. Se poate schimba cineva atât de mult în doar câțiva ani? E foarte ușor de observat diferența uriașă între “naivitatea frumoasă” aș zice eu, de atunci, și sobrietatea rece și distantă de acum. Nu există text scris în anii aceia care să nu respire iubire, dor, speranță, vis și bucurie, bucuria de a scrie, de a împărtăși, de a fi eu, acea eu, fără rușine sau complexe. Comentez acum acele postări ca și cum ar fi scrise de altcineva pentru că nimic din cea de acum nu s-ar mai lăsa pusă pe hârtie (ecran) ca atunci. Și chiar dacă s-ar lăsa ex(pusă), nu ar mai fi la fel.

schimbare-si-evolutie

Odată cu schimarea, nici cititorii nu au mai dat năvală ca atunci. Cu toate naivitățile, cu poeziile evident de începătoare, cu ruperile de ritm și chiar cu micile greșeli de exprimare, faptul că se simțea trăirea de dincolo de ele atrăgea și chiar plăcea multor persoane. Se pare că oricât de sofisticați am încerca să părem, suntem totuși sentimentali și astfel de texte trezesc în noi armonii uitate, tresăriri sau vibrații plăcute ca niște melodii vechi pe care o vreme nu le-am apreciat suficient dar acum au căpătat conținut și culoare.

A scrie despre tine necesită curaj sau inconștiență. A scrie despre ce simți, așa cum simți, poate fi catalogat drept prostie sau candoare. Îmi e dor, un dor relativ, de curajul și determinarea de atunci, de bucuria de a scrie și de a comunica, de comunitatea frumoasă din care făceam parte și de care m-am desprins treptat. Mi-a făcut o enormă plăcere să recitesc comentariile la postările de atunci, vesele și binevoitoare, mici conversații care se legau spontan și lăsau în urmă un zâmbet și o seară mai plăcută.

Am ales un textuleț din ianuarie 2013. Așa, de exemplificare. Sau puteți alege voi pe oricare altul din anii aceia. Aș fi curioasă ce părere aveți, scrisul poate să fie unul din factorii care accelerează schimbarea? Și ca să fiu în ton cu vremurile alea mi-am accesorizat textul cu o fotografie.

Poezie de altădată

N-am chef să privesc cerul

altădată indecent de albastru

dar aș putea să îi iert infinitul mărunt

cu nori zoioși și lăbărțați

ca o chiuvetă plină cu vase

ce își așteaptă primenirea.

N-am chef să-mi îndrăgostesc ca altădată

nerușinata aia de inimă

dar aș putea să o iert că și-a strâns catrafusele

și a plecat cu altul.

Am chef însă de-o noapte

plescăind a întuneric fals

însă mai bine tac

să nu asmut a moarte timpul

în aventura-i de acum.