Frica de poezie

IMG_20160714_172948

Recunosc, viața mea nu ar fi întreagă fără poezie. Și tocmai pentru că iubesc poezia (și ea pe mine 🙂 ) iată că a venit și momentul mult așteptat de a ține în palme noua mea carte, Frica de poezie. E puțin ciudat, nu-i așa? O iubesc dar scriu despre frica de ea, doamna Poezie. Tocmai pentru că o văd ca pe o profesoară, bună dar aspră, care nu iartă nicio greșeală și care mă învată să fiu eu. Dar cât de greu e să fii tu însuți… În fața altora dar și în fața propriei conștiințe. Atunci înțelegi că poezia este o oglindă, o oglindă în care te privești cu teamă de ceea ce vei descoperi.

Până una alta mă las descoperită de voi, cititorii, prin această nouă carte a mea, publicată la editura Art Book. Vă aștept între paginile cărții 🙂

Pentru comenzi găsiți adresa de email la pagina de Contact a blogului meu.

 

Schimbarea (nu doar la față)

N-am avut ce face și profitând de ceva timp liber, mi-am recitit postările din anii de început ai blogului meu, 2012-2013. N-am mai făcut asta de ceva timp, de vreo doi ani mai precis, și vă rog să mă credeți că nu m-am recunoscut aproape deloc în poeziile și textele în proză scrise pe vremea aceea. Se poate schimba cineva atât de mult în doar câțiva ani? E foarte ușor de observat diferența uriașă între “naivitatea frumoasă” aș zice eu, de atunci, și sobrietatea rece și distantă de acum. Nu există text scris în anii aceia care să nu respire iubire, dor, speranță, vis și bucurie, bucuria de a scrie, de a împărtăși, de a fi eu, acea eu, fără rușine sau complexe. Comentez acum acele postări ca și cum ar fi scrise de altcineva pentru că nimic din cea de acum nu s-ar mai lăsa pusă pe hârtie (ecran) ca atunci. Și chiar dacă s-ar lăsa ex(pusă), nu ar mai fi la fel.

schimbare-si-evolutie

Odată cu schimarea, nici cititorii nu au mai dat năvală ca atunci. Cu toate naivitățile, cu poeziile evident de începătoare, cu ruperile de ritm și chiar cu micile greșeli de exprimare, faptul că se simțea trăirea de dincolo de ele atrăgea și chiar plăcea multor persoane. Se pare că oricât de sofisticați am încerca să părem, suntem totuși sentimentali și astfel de texte trezesc în noi armonii uitate, tresăriri sau vibrații plăcute ca niște melodii vechi pe care o vreme nu le-am apreciat suficient dar acum au căpătat conținut și culoare.

A scrie despre tine necesită curaj sau inconștiență. A scrie despre ce simți, așa cum simți, poate fi catalogat drept prostie sau candoare. Îmi e dor, un dor relativ, de curajul și determinarea de atunci, de bucuria de a scrie și de a comunica, de comunitatea frumoasă din care făceam parte și de care m-am desprins treptat. Mi-a făcut o enormă plăcere să recitesc comentariile la postările de atunci, vesele și binevoitoare, mici conversații care se legau spontan și lăsau în urmă un zâmbet și o seară mai plăcută.

Am ales un textuleț din ianuarie 2013. Așa, de exemplificare. Sau puteți alege voi pe oricare altul din anii aceia. Aș fi curioasă ce părere aveți, scrisul poate să fie unul din factorii care accelerează schimbarea? Și ca să fiu în ton cu vremurile alea mi-am accesorizat textul cu o fotografie.

Frica de poezie

A trecut mai bine de un an de la apariţia, la editura Rovimed, a primei mele cărţi de poezie “Să fie azi”. A fost unul din momentele cele mai frumoase din viaţa mea, naşterea unei cărţi în care ai pus suflet şi gând, putând fi asemănată cu naşterea unui copil, pentru că şi cartea, ca şi copilul, fac parte din tine şi îţi vor purta numele o vreme, chiar şi după ce nu vei mai fi.

Nu pot să spun că sunt mulţumită în totalitate de acea primă carte. Pe măsură ce scrii, citeşti, trăieşti, viziunea asupra vieţii dar şi asupra scrisului se schimbă. De multe ori nu te mai regăseşti 100% nici în forma şi nici în conţinutul celor scrise acum un timp. Poate că la fel se va întâmpla peste un an, când voi privi în urmă spre o posibilă nouă carte.

Pentru că de atunci am tot scris, cu gândul la o altă carte. M-am hotărât destul de greu să public din nou, având mereu impresia că încă nu sunt pregătită pentru pasul ăsta, că încă mai am de învăţat, că trebuie să mai lucrez, să mai evoluez. Dar prieteni dragi m-au susţinut şi încurajat şi iată cu se pregăteşte publicarea celui de-al doilea volum, sub numele “Frica de poezie”.

Un mic fragment din prefaţa scrisă de domnul profesor Petre Isachi:

“Atmosfera apolinică (autoarea intuieşte poetica atmosferei), inteligenţa analitică, gustul estetic optzecist (recuperarea realului, biografismul, insurecţia lirică împotriva poeticii masculine, libertate prozodică etc.), inspiraţia fugitivă, postmodernă, dezideratul eliberării de orice interdicţie, conştiinţa lucidă că poemul nu se termină niciodată şi nu ajunge niciodată la perfecţiune, obsesia căutării sinelui profund, limbajul neostentativ, tensiunea ontologică etc. sunt tot atâtea argumente axiologice, care ne determină să credem în implicarea dedalică a poetei Atena Ivanovici, în labirintul Poeziei din Ţara lui Bacovia.”

Sper că nu va dura foarte mult pâna la apariţia efectivă a cărţii, nerăbdarea de a ţine în mână cartea caldă, abia ieşită de la tipar, fiind, cred, caracteristică oricărui scriitor.

Prietenul meu, căţelul

Acum două seri mă întorceam acasă de la o prietenă. Deşi era o oră târzie iar drumul era lung şi străbătea o zonă centrală dar circulată mai mult de maşini decât de pietoni, am decis să merg pe jos. Simţeam nevoia să fac mişcare după orele îndelungi de stat la birou de peste săptămână.

La un moment dat am văzut un căţel care încerca să traverseze strada aceea cu multe benzi şi foarte circulată. După ceva insistenţe, claxoane, frâne şi desigur, şoferi nervoşi, căţelul a reuşit să traverseze pe partea pe care mergeam eu. Din acel moment m-a însoţit tot drumul. A mers pe lângă mine fără să mă privească măcar odată, când înaintea mea cu câţiva metri, apoi oprindu-se să mă aştepte sau rămânând în urmă cu câţiva paşi. Nu îi simţeam prezenţa decât atunci când mă depăşea şi mergea în faţa mea.

Când porţiunea de drum cu risc s-a terminat, ajungând într-o zonă circulată de pietoni, am traversat strada. Ajungând pe partea cealaltă am privit în urmă, curioasă să văd dacă micul meu prieten mă însoţeşte în continuare. Ei bine, nu, căţelul nu traversase strada, acum ar fi putut să o facă fără niciun risc, în schimb, rămăsese nemişcat şi mă privea fix cum mă îndepărtez. Când ni s-au intersectat ochii, am fost uimită de privirea umană pe care o avea, încercând parcă să-mi spună că acesta a fost micul lui rol în viaţa mea, de a mă face să nu-mi fie frică şi să nu mă simt singură pe acel drum şi că acum pot avea singură grijă de mine.

M-am simţit protejată şi chiar binecuvântată, de parcă gândurile bune ale familiei şi prietenilor mei s-ar fi întrupat în acel căţel maidanez doar cu rolul de a mă face să uit de îngrijorarea cu care am plecat la acel drum.

Am mers ma departe. După câteva secunde am întors din nou capul. Căţelul dispăruse. Dacă aş mai fi stat la casă şi aş fi avut condiţii să-l cresc m-aş fi întors să-l iau. L-aş mai fi găsit oare?