Să fii femeie

Ca să ajungi să fii cu adevărat femeie trebuie să suferi. Să suferi când naşti, când îţi e copilul bolnav, când nu ai cum să-i oferi tot ceea ce ţi doreşti pentru el, să suferi când pleacă de acasă pe propriul lui drum, să suferi din dragoste, să suferi pentru dragoste, să suferi pentru cei plecaţi pe ultimul drum…

Lacrimile o fac pe femeie zeiţă, o fac sfântă, o fac madonă. O să spuneţi că nu este adevărat, că zâmbetul o face frumoasă. Dar eu nu vorbesc despre frumuseţe. Ci despre feminitate, desăvârşire, împlinire, înţelepciune chiar. Înţelepciunea femeii e diferită de cea a bărbatului. Ea îşi trage seva din cu totul alte experienţe de viaţă, din alte energii şi de la alte altitudini. Înălţimea de la care priveşte lucrurile o femeie e diferită, nu e mai mare, nu e mai mică, e doar alta.

Suferinţele mai multe şi mai grele, lăsate genetic sau dăruite de Dumnezeu femeii, o fac pe aceasta mai demnă de evoluţie şi mai aptă. Prin suferinţă şi sacrificii femeia a crescut mereu, acumulând în ea experienţele predecesoarelor ei, chiar dacă acum multe dintre ele îşi reneagă feminitatea, nu mai vor să fie cele sacrificate, în orice femeie există ponteţial frumuseţea, cuminţenia, dulceaţa, puritatea, generozitatea, lumina.

Lumina se aprinde numai noaptea, aşa şi sufletul femeii, se înalţă când suferă, dar numai şi numai din iubire. E atât de frumos să fii femeie.

Răspuns la “Nişte gânduri”

Azi noapte, pe la ora 12, m-am apucat de scris un articolaş în care mă întrebam dacă există un fir invizibil care ne conduce spre miez, miezul fiinţei noastre, dar care de fapt ne leagă de toţi ceilalţi, de tot ce ne înconjoară. L-am postat, şi urmărind statisticile blogului am sesizat repede o neconcordanţă. Indiferent câte persoane intrau pe blog, îmi dadeau like sau chiar comentau (nu multe că nu am un blog vizitat), la statistici îmi apărea o singură persoană, care a vizitat n pagini. Eroarea se menţine şi acum, când, deşi am vizitatori din şase tări diferite, wp-ul îmi arată tot un vizitator unic.

Tot în articolul de azi noapte vorbeam despre mici revelaţii care mă fac să mă înţeleg sau să-i înţeleg mai bine pe alţii. Ei bine, acum seara, văzând că tot un vizitator unic îmi apare m-a lovit brusc revelaţia 🙂 Universul ăsta zăpăcit (eu sunt o mare zăpăcită, deci şi universul meu e musai să fie la fel) se chinuie să-mi dea răspunsul la întrebarea mea încă de când am gândit acel articol adică de la 12 noaptea. Nu s-a întâmplat niciodată ca o eroare de genul ăsta să apară, sau nu s-a menţinut atât de mult încât să devină observabilă. Acum însă e clară şi evidentă. I-am dat deci un bobârnac drăgăstos laptopului, el fiind de fapt doar mesagerul (dar de regulă mesagerul încasează bobârnacele), înţelegând că mesajul este ceva de genul… “Femeie, nu îţi este clar? Toţi cei ce te vizitează sunt doar unul. Tu însuţi eşti una cu ei, aşa cum eşti cu toţi ceilalţi. Firul există, şi leagă cu multă drăgălăşenie toate miezurile noastre. Toţi suntem unul.”

Ştiu că o să ziceţi că e doar o coincidenţă, dar eu nu cred în coincidenţe ci în potriviri sincronizatoare, exact cum a fost cea de astăzi. Universul găseşte mijloacele şi uneltele necesare să ne vâre sub ochi răspunsurile potrivite. Dar noi avem ochi pentru ele?

Iata printscreen dupa statisticile de acum.

statistici

Nişte gânduri

Am nevoie de mine. Sună ciudat, sună banal… Am nevoie de fiecare clipă cu mine, de fiecare gest şi fiecare respiraţie, de fiecare bătaie de inimă şi de fiecare gând, aşa răvăşite cum sunt ele, gândurile mele, aşa înnebunitoare câteodată, părând străine, împrumutate sau dictate, dar prelucrate de mintea şi bucuria sau tristeţea mea. Totul se poate reduce la cele două: bucuria şi tristeţea. Nu cred că este nimic neutru. Da, ştiu, nu există doar alb şi negru, sunt şi culorile, dar eu le vad doar ca nişte nuanţe, plecate tot din alb şi negru. Am nevoie deci de bucuria mea, cea care mă face să zâmbesc alandala, fără să ştiu măcar că zâmbesc dar şi de tristeţile mele, care nu. nu mă fac să plâng fără să ştiu că plâng… dar care mă fac să gândesc cu inima şi cu sufletul, să cresc emoţii grele aşa cum creşti un copil, şi să ajung să le iubesc pentru că şi prin ele trăiesc.

Am nevoie de timpul meu, de cuvintele mele, de înţelesurile mele, de citirile mele, de tot ce mă face să cresc sau să scad, să mă transform. Şi mai am nevoie de acel ceva ascuns adânc în mine. De senzaţia că dacă l-aş descoperi, aş descoperi lumea. Am nevoie să mă găsesc pe mine ca să-i pot afla apoi pe ceilalţi. Nu cred că este altă cale. Degeaba stau în faţa altcuiva, îl privesc, ne privim, îi vorbesc, ne vorbim, de fapt schimbam doar cuvinte, şi nici măcar alea pe de-antregul, ci doar părţi din ele, o parte o spun eu, o altă parte o înţelege el. În cel mai fericit caz se suprapun pe o mică zonă. Ca să-l înţelegi cu adevărat pe celălalt ai nevoie de tine, de propria înţelegere.

Am mici revelaţii. Simt câteodată că am prins de capătul firului şi că dacă îl urmez o să ajung acolo. La miez. La fel şi când citesc sau ascult pe altcineva. Parcă ar fi acelaşi fir, acelaşi capăt. Se aseamănă întrucâtva. Deja-vu-ul nu e doar un cuvânt, e o realitate. Am mai trăit acea stare, am mai simţit la fel. Acum vine din afară, dar atunci, cândva a fost în mine.

Am nevoie de mine ca să te înţeleg pe tine. Tu mă înţelegi?