Nişte gânduri

Am nevoie de mine. Sună ciudat, sună banal… Am nevoie de fiecare clipă cu mine, de fiecare gest şi fiecare respiraţie, de fiecare bătaie de inimă şi de fiecare gând, aşa răvăşite cum sunt ele, gândurile mele, aşa înnebunitoare câteodată, părând străine, împrumutate sau dictate, dar prelucrate de mintea şi bucuria sau tristeţea mea. Totul se poate reduce la cele două: bucuria şi tristeţea. Nu cred că este nimic neutru. Da, ştiu, nu există doar alb şi negru, sunt şi culorile, dar eu le vad doar ca nişte nuanţe, plecate tot din alb şi negru. Am nevoie deci de bucuria mea, cea care mă face să zâmbesc alandala, fără să ştiu măcar că zâmbesc dar şi de tristeţile mele, care nu. nu mă fac să plâng fără să ştiu că plâng… dar care mă fac să gândesc cu inima şi cu sufletul, să cresc emoţii grele aşa cum creşti un copil, şi să ajung să le iubesc pentru că şi prin ele trăiesc.

Am nevoie de timpul meu, de cuvintele mele, de înţelesurile mele, de citirile mele, de tot ce mă face să cresc sau să scad, să mă transform. Şi mai am nevoie de acel ceva ascuns adânc în mine. De senzaţia că dacă l-aş descoperi, aş descoperi lumea. Am nevoie să mă găsesc pe mine ca să-i pot afla apoi pe ceilalţi. Nu cred că este altă cale. Degeaba stau în faţa altcuiva, îl privesc, ne privim, îi vorbesc, ne vorbim, de fapt schimbam doar cuvinte, şi nici măcar alea pe de-antregul, ci doar părţi din ele, o parte o spun eu, o altă parte o înţelege el. În cel mai fericit caz se suprapun pe o mică zonă. Ca să-l înţelegi cu adevărat pe celălalt ai nevoie de tine, de propria înţelegere.

Am mici revelaţii. Simt câteodată că am prins de capătul firului şi că dacă îl urmez o să ajung acolo. La miez. La fel şi când citesc sau ascult pe altcineva. Parcă ar fi acelaşi fir, acelaşi capăt. Se aseamănă întrucâtva. Deja-vu-ul nu e doar un cuvânt, e o realitate. Am mai trăit acea stare, am mai simţit la fel. Acum vine din afară, dar atunci, cândva a fost în mine.

Am nevoie de mine ca să te înţeleg pe tine. Tu mă înţelegi?

 

Iubirea în doi

Iubirea e de obicei foarte credulă, plină de speranţe, poate să aştepte oricât şi să îndure multe. Dar, se mai întâmplă să şi cedeze. Să nu mai poată. Să vrea să plangă şi să constate ca nu are în braţele cui. Să vrea sa fie alintată şi să nu aiba cine să o facă. Să vrea să i se confirme din când în când speranţele, şi să poată visa din nou….

Iubirea mai e şi oarecum timidă. Dă dovadă de multă sfială. Doar există, ea nu cere, nu impune, nu bate cu pumnul în masă, doar aşteaptă să fie vazută, sa fie simţită, să fie dorită şi primită cu braţele deschise. Si dacă asta nu se întâmplă se închide în colţul ei de inimă şi suferă.

Ea care a trăit doar pentru clipa în care va fi impărtăşită, dorită şi împlinită, ea care a sperat să vină ziua cand va şti sigur că va fi a ta pentru toata viaţa, ea care te vrea doar pe tine alături, in fiecare clipă, în fiecare moment de dor, ea, iubirea, a obosit. Dar şi maine e o zi…

Aceasta este povestea iubirii lor, parcă desprinsă din noul videoclip al lui Vunk … Fuseseră mulți ani doar ei doi. Ei doi și iubirea lor, poate nu la fel de aprinsă ca în prima ei parte, dar suficientă ca să le umple inimile și să le bucure sufletele. Nu dormisereă niciodată despărțiți, vreme de mulți ani, apoi au mai fost situații în care au fost nevoiți să se despartă o zi sau două. S-au obișnuit și cu asta, intervenea însă dorul, care îi făcea să viseze la clipa revederii, să tremure de bucurie și de dorința de a-l ține strâns în braţe pe cel care îi făcuse viața atât de împlinită.

După ceva timp au devenit trei. Micul boț cu suflet ce apăruse între ei i-a apropiat dar i-a și despărțit. A fost un pic ciudat la început, deși iubirea a crescut exponețial, fiind mai mult de împărțit, parcă dintr-o dată împărțirea nu se mai făcea în mod exact la doi, şi nici la trei, ci diferențiat. Mica minune primea din ce în ce mai mult de la amândoi, iar pentru ei doi, cei de la început, rămânea din ce în ce mai puțin. Declarațiile de dragoste reciproce erau la fel de frecvente, dar aveau o altă notă, alte cuvinte umpleau acum sentimentele proprii fiecăruia…. Acum spuneau Vă iubesc, în loc de Te iubesc. Și asta era un plus, dar și un minus. Un plus de iubire, un plus de afecțiune, un plus de responsabilitate, dar un minus de pasiune, un minus de dorință.

După un timp minusul s-a accentuat. Problemele inerente, inclusiv cele de sănătate ale micuțului, i-au obosit pe amândoi. Fiecare avea propriile reponsabilități, dacă unul stătea cu copilul, celălalt făcea alte treburi urgente. Timpul petrecut împreună s-a redus mult. Inclusiv nopțile dormeu de cele mai multe ori separat, unul cu copilul și celălalt singur, ca măcar unul din doi să fie odihnit a doua zi.

Și a venit vremea când acel doi de la început a devenit doar unu plus unu. Și foarte repede împărțeala a fost făcută. Și au rămas alții doi, o mamă și un copil. Nu le-a fost ușor. Au învățat să suplinească fiecare pentru celălalt ceea ce le lipsea atât de mult. Au învăţat să aibă grijă unul de celălalt, au învăţat să se descurce singuri, iar cel mic a crescut mai repede decât ar fi trebuit, în sufletul lui curat adunând-se întrebări la care nimeni nu va mai putea răspunde vreodată.

Au învăţat că iubirea se împarte întotdeauna numai la doi.

Merităm

Merităm să avem iubire în viaţa noastră. Cu toţii merităm. Chiar şi eu, chiar şi tu. Merităm mai mult decât o viaţă. Oricine poate să o aibă. E simplu. Te naşti şi o ai. O primeşti în dar. Şi ce faci cu ea dupa aceea? O laşi să treacă. Aştepţi. Te şi grăbeşti uneori. O cheltui ca pe salariu. Pe nimicuri. Nu îţi ajunge niciodată pentru lucrurile cu adevărat importante.

Dar noi merităm. Merităm intensitatea clipei, delicateţea emoţiei, frumuseţea gândului, nebunia visului. Merităm chiar şi clipa de tristeţe, de singurătate. Doar tu şi cu tine. Cu dorul tău nechemat, dar atât de prezent în tine. Nebunia cuvintelor spuse sau tăcute. Da, şi tăcerile le merităm. E dreptul nostru. Să închidem în noi, ca într-un sipet îngropat adânc, uitările noastre. Amintirile nu ştiu dacă le merităm însă. Le-am avut sub formă de clipe, de picături de timp, şi le-am irosit. Acum sunt picături de lacrimi. Pe ele da, le merităm. Avem dreptul la ele.

Merităm atâta tandreţe! Câtă putem suporta. Merităm să oferim iubire. Merităm să fim frumoşi, şi buni, şi calzi. Merităm să avem copii şi să ne sacrificăm pentru ei. Merităm să avem prieteni şi să facem totul pentru ei.

Merităm, dar nu o să avem toate astea. Ei şi? Viaţa merge înainte. Viaţa trece înainte să înţelegem că … merităm.

Merităm să aveam iubire în viaţa noastră….

Doi pini

pinetreesunset
Stau la umbra unui pin. De fapt nu unul, ci doi. Mă aşez pe o buturugă, şi rămân acolo, nemişcată. Soarele îmi sclipeşte mărunt printre acele pinului. Sau a pinilor, ca sunt foarte apropiaţi, şi coroanele lor se întrepătrund. Căteva gâze mă adulmecă şi apoi se urcă vioaie pe picioarele mele. La fel ca pe buturugă, pe trunchiul pinilor, pe firele de iarbă, şi printre pietrele din jur. Încep, treptat, să fac parte din peisaj. Gâzele au înţeles asta înaintea mea. De fapt ele nu înţeleg, ele ştiu. Tălpile goale ştiu şi ele. Şi se lasă înrădăcinate. Îmi cresc rădăcini, le simt cum mă gâdilă adânc în tălpi când fac conexiunile cu vasele de sange, cu centri nervoşi, cu fiecare celulă în parte. Mi-e ruşine să mai gândesc. Pentru că acele gânduri vor fi de acum ascultate, mai întâi de cei doi pini, care se vor întreba unul pe altul… Ce e asta? Apoi firele de iarbă vor fremăta: Cine ne tulbură liniştea? Şi gâzele vor deveni agitate. Ce se întâmplă? Dar se vor linişti curând. Vor lua exemplu de la pietre. Netulburate, vor trimite înapoi mesajul liniştii, al păcii, al cuminţeniei şi al echilibrului.
Privesc pământul. El e al meu sau eu sunt a lui? Încep să mă integrez din ce în ce mai bine. De fapt nu e nimic nou, aşa era şi până acum, doar că eu nu ştiam. Sunt parte din el. Chiar ne asemănăm. Părul îmi este castaniu, având culoarea adâncă a pământului şi onduleurile unui câmp în bătaia vântului. Pilelea îmi este palidă, nici albă, nici închisă la culoare, pământie. Ochii îmi sunt căprui… cum ar fi putut fi altfel? Dacă erau albaştri, aş fi aparţinut şi cerului? Sau poate mării. Dar nu avea cum, pentru că îmi e la fel de teamă de zborul înălţimilor cum îmi e şi de adâncimea oceanelor.
Sunt fiica pământului, şi am drept fraţi doi pini falnici. Natura întreagă mă ştie.