Femeile de lângă noi – femei de succes

Aici, la Poveștile unei femei, nu am cum să nu scriu despre femei de succes. Și le întâlnesc la tot pasul. Femei realizate profesional, femei mame desăvârșite, soții minunate, femei în toată puterea cuvântului. Dintre acestea, pe unele am avut bucuria de a le cunoaște personal, pe altele le-am întâlinit prin intermediul altor femei de succes, așa cum este Andra Olarean, pe al cărei blog dedicat femeilor, am aflat despre grupul de facebook al femeilor de succes, o comunitate în care dorința femeilor de a fi mai bune, mai frumoase, mai fericite, se apropie din ce în ce mai mult de realitate.

Cel mai mult m-a impresionat povestea doamnei Popa Mariana, o adevărată femeie de succes, concetățeancă de-a mea, din Bacău, și care în urma unei tragedii, a învățat că nu poți fi fericit cu adevărat decât ajutându-i pe ceilalți. Din discuția purtată de Andra Olarean, cea care a descoperit-o pe Popa Mariana și a scris despre ea pe blogul ei, am înțeles că nu trebuie să treci printr-o tragedie în viață ca să înveți să faci bine, poți lua exemplu unor astfel de oameni și să devii mai bun fără să fie nevoie să treci mai întâi prin suferință. Dar câți dintre noi reușesc să facă asta? Din păcate prea puțini.

De cele mai multe ori bolile grave, ale noastre sau ale celor pe care îi iubim, sunt acela care ne fac să ne trezim la realitate, acea realitate pe care nici măcar nu o întrezărim altfel. Suferința pricinuită de pierderea cuiva drag, în special a unui copil, cum este cazul doamnei Popa Mariana, schimbă radical modul cum aceasta privește viața, reduce importanța aspectelor materiale în favoarea celor umane, sufletești. În asta ar trebui să constea de fapt succesul unei persoane, în depășirea aspirațiilor materiale și consacrarea eforturilor pentru a fi de ajutor celor în nevoie.

Asta a făcut Popa Mariana, așa cum i-a promis fiului ei înainte ca acesta să moară de o boală cumplită, panencefalita sclerozanta subacuta, o boală virală care atacă sistemul nervos central. A înființat o asociație, Asociatia  Daniel de sprijin a copiilor cu handicap neuromotor, al carei obiect de activitate principal este centrul de recuperare care ii poarta numele: Daniel. În felul acesta, de 25 de ani, mii de copii primesc asistență de specialitate în cadrul acestui centru de recuperare și reeducare neuro-motorie.

Finanțarea acestui centru este făcută cu ajutorul oamenilor, a firmelor si statului. Greutățile întâmpinate pentru asigurarea cheltuielilor zilnice sunt mari, dar Popa Mariana face eforturi permanente pentru a asigura funcționarea continuă a centrului și a oferi tratamentele atât de necesare acestor copii.

În finalul acestui articol am să citez din cele spuse de Popa Mariana în interviul acordat Andrei Olarean:

Viata este un dar de la Dumnezeu. Este si frumoasa, dar si grea, uneori. De ce? Pentru ca, daca nu am trece si prin cele grele, nu am putea aprecia pe cele bune. Este cursul natural al vietii. Dumnezeu ne-a inzestrat pe toti la fel, cu minte si suflet. Depinde doar de noi sa ne dezvoltam frumos. Trebuie sa constientizam, fiecare cine suntem si ce ne dorim de la viata si sa traim dupa un principiu sacru: echilibrul.”

Conferințele Bibliotecii- Cristian Bădiliță

E greu să scrii despre un astfel de eveniment precum cel care s-a petrecut în seara aceasta la Biblioteca Judeteana „Costache Sturdza” din Bacău. Din două motive. Unul ar fi acela că în loc de a vorbi despre, a exterioriza cele auzite și înțelese, ai prefera poate să păstrezi pentru tine, să ”rumegi” o vreme ideile și învățăturile cu care te-ai ales, care s-au desfășurat precum o armată în fața ta fără să faci niciun efort. Efortul însă abia acum începe 🙂

Al doilea motiv se referă la faptul că fără a avea limbajul, pregătirea și șlefuirea celui invitat, Cristian Bădiliță, riști să nu reușești să te apropii prea mult de înțelesul real al celor spuse. Cel mai simplu și corect este să redai doar cursul desfășurării conferinței, lucru la care voi purcede în rândurile următoare.

Mai întâi despre invitat. Ca să-l citez pe Adrian Jicu, este ”unul dintre cei mai mari bibliști și eseiști pe care îi are la această dată România și chiar Europa”, pe deasupra și doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona. Palmaresul cărților domniei sale este unul impresionant, migrând de la poezie la eseu și la traduceri din greacă, latină, franceză și spaniolă a unor texte biblice, precum cele patru evanghelii, prezentate în conferința din seara aceasta.

Ideile de la care și-a pornit discursul Cristian Bădiliță au fost: cea de autenticitate, de dificultatea de a ne feri de falsurile care ne invadează, de a găsi surse de informare, în special în zona teologică, curate și autentice și aceea a faptului că noi, creștinii, avem avantajul dar poate că și ghinionul de a fi ”condamnați la cultură”. Toate textele religioase care ne-au rămas și care sunt foarte aproape de ”sursă” mergând până la Mântuitor, ne dau șansa dar ne și condamnă la un studiu amplu și responsabil.

Celor patru evanghelii despre care s-a vorbit în seara aceasta, Cristian Bădiliță și-a dedicat 11 ani din viață. Acestea au fost traduse din limba greacă, fiecare verset fiind comentat în detaliu, pentru o bună înțelegere atât a unui cititor pasionat doar de cultură cât și a unuia înclinat spre studiul teologic.

În partea a doua Marius Manta ne-a vorbit despre volumul lansat de Cristian Bădiliță în 2016, „Dezvățături”, din care am să redau primul paragraf:

”Un pom nu „face” nimic toată ziua și totuși înflorește, înfrunzește, rodește. „Făptuirea”  naturii e altfel decât a noastră. Noi proiectăm, ne încordăm voința, trudim, naturii îi iese.”

În afară de acest volum, sunt fericita posesoare a unei cărți de poezii „Fată frumoasă” – Poeme de dragoste și amor, publicată la editura Vremea, în anul 2013, pe care abia aștept să o citesc, chiar acum, de Dragobete 🙂

Serile literare și proiectul Anul Ovidiu

Au reînceput Serile literare la Atelier, fapt anunțat de pe 4 octombrie printr-un articol publicat în Deșteptarea de Mădălina Rotar. Un început în forță în care s-au făcut planuri pentru noul ”sezon”, planuri legate în special de susținerea activă a Proiectului Cultural 2017 – Anul Ovidiu, proiect al cărui mentor și inițiator este Viorel Savin.

Pentru început, nu ne-am dezis de la scopul primordial al acestor întâlniri, acela de a ne cunoaște scriitorii și am ascultat doi poeți pasionați de această îndeletnicire, Costel Hongu și Radu Ghirvu. S-a citit poezie, s-au făcut comentarii, având lângă noi critici și scriitori de valoare, precum Petre Isachi, Ioan Neacșu, Viorel Savin sau Eugen Verman.

Viorel Savin a făcut o scurtă prezentare a proiectului în care sunt deja implicați Petre Isachi, Eugen Verman, Cristina Ștefan și Mioara Băluță. Că trebuie să  ni-l asumăm pe Ovidius Publius Naso, la împlinirea a 2060 ani de la nașterea lui și 2000 de ani de la moarte, este limpede, scrierile lui din cei 9 ani pe care i-a petrecut la Tomis, având o imensă valoare pentru neamul nostru, atât istorică cât și culturală.

În cadrul acestui proiect se vor publica două cărți dedicate marelui exilat și se va organiza un concurs de poezie. Primii pași s-au făcut deja de către Cristina Ștefan și Mioara Băluță în mediul online, prin promovarea acestui eveniment cultural deosebit pe Facebook și atragerea de noi susținători.

Implicarea Serilor literare în acet proiect va consta în rezervarea unei fracțiuni de timp din fiecare întâlnire discuțiilor pe marginea poemelor lui Ovidiu, prezentărilor de lucrări cu această temă, eventual, la finalul sezonului, strângerea acestor materiale și publicarea lor.

Un început bun pentru al doilea sezon al serilor literare, cu dorința de a ne găsi o nouă locație, la fel de plăcută ca salonul deja drag nouă de la Atelier, dar care să permită participarea mai multor iubitori de literatură.

dscf4141-768x576

dscf4164

Edificiul tău afectiv

Faţă în faţă cu celebra “Declaraţie de iubire” a lui Gabriel Liiceanu (editura Humanitas, 2008) nu pot să nu preiau “textul explicativ” al acestei cărţi, text explicativ al nevoii de iubire, de afecţiune, singura în măsură să “ne devină” oameni.

“Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el si pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva carora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu sunt în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mărşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. ”

liiceanu

Nu contează cine sunt acei oameni către care se îndreaptă iubirea noastră, dar contează calitatea lor. “Cu cât mai deosebită este calitatea oamenilor din care este alcătuit edificiul nostru afectiv, cu atât mai subtil, mai tenace este modul nostru de a persista în viaţă.”

Nevoia unei certitudini se situează atât la nivel mental, cât şi sau mai ales la nivel afectiv. “Oamenii au căutat dintotdeauna să obţină o certitudine absolută în ordinea minţii, o propoziţie care să nu poată fi niciodată infirmată, o formă de adevăr absolut; de pildă, “suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180°”. Ei bine, nevoia unei certitudini afective este şi mai crâncenă în noi. Există oare bucurie mai mare decât să găseşti corespondentul afectiv al propoziţiei de mai sus? Să ştii că există o constelaţie umană la care poţi oricând să faci recurs?”

Tu la ce constelaţie umană faci recurs când ai sufletul greu? Care este edificiul tău afectiv?