Despre ură și alte alea

Să nu urăști pe nimeni… ce viață este aia? Să nu te încrâncenezi de câte ori îți aduci aminte de respectivul, să nu compui și să repeți în minte monologuri pe care tu le-ai vrea dialoguri, în care să-i spui tot ce ai pe suflet și care să se termine cu cea mai românească zicere de bine “fuck you!!!”. Ce viață e aia în care nu ai pe cine să condamni pentru toate nerealizările tale, trebuie să te fi tras cineva înapoi, nu? Că doar nu te-ai băgat singur în laț, cineva te-a ademenit sau te-a îmbrâncit, de ai căzut și ți-ai zderilt nasul. Chiar și atunci când îi mulțumești, pentru că ai înțeles (în sfârșit) că datorită lui ai crescut încercând să-i demonstrezi că ești mai bun decât “crezi tu că crede el că ești”, că a greșit când te-a făcut prost sau incapabil, când te-a jignit sau te-a desconsiderat. Și atunci e bine că el, cel pe care îl urăști, există.

1859451a_img

Chiar dacă mai urăști tu câte ceva, de exemplu: să ți se rupă o unghie, să fii adăugat zilnic în minimum 10 grupuri totalmente neinteresante pe FB sau emisiunile de divertisment gen Insula xxx, nu e tot aia cu a urî responsabil și perseverent pe cineva anume. E doar așa, un antrenament ușor, o încălzire, maratonul abia urmează.

Nu înțeleg de ce e atât de condamnabilă ura asta (dacă o condamni o urăști deci cazi în acealași păcat 🙂 ). Până la urmă e un sentiment, la fel ca iubirea, doar cu semn schimbat. Nu a creat-o nimeni, face parte din noi și gestionată cât de cât corect poate ajuta la pasul înainte după binecunoscutul șut în fund. E plictisitor și puțintel inuman să nu urăști chiar pe nimeni. Să nu iubești mai e cum mai e, dar să nu urăști, măcar un pic, acolo, e nașpa 🙂 Numai să nu te urăști pe tine însuți.

Prietenie? O, nu…

prieteni

Despre prietenie s-a scris aproape la fel de mult ca despre iubire. E şi firesc, pentru că a fi prieten cu cineva presupune sentimente la fel de înălţătoare ca şi cele avute faţă de o persoană iubită, de multe ori acestea fiind mai pure, mai altruiste şi mai stăruitoare. Vorbim acum despre prietenia adevărată, cea a cărei definiţie ar trebui scrisă cu bold în Dex, cea care este de fapt la fel de rară ca şi o iubire luminată. “Prietenie adevărată” este de fapt un pleonasm, era suficient să scriu doar Prietenie, aşa cum era suficient să o compar cu o Iubire doar, fără atribute, epitete sau grade de comparaţie.

De ce nu avem decât rar spre deloc prieteni? Pentru că rar spre deloc ştim să iubim. Chiar dacă noi mereu ne îndrăgostim, chiar dacă mereu credem că ne-am împrietenit cu cineva, în realitate ne furăm de multe ori căciula singuri. Şi nu ceilalţi sunt vinovaţi pentru asta, aşa cum e facil să credem, ci chiar noi înşine. Suntem în primul rând mult prea egoişti. Cu un prieten trebuie să împarţi. Eu una sunt în stare să împart orice, dar nu timpul 🙂  Când vine vorba de timp devin brusc zgârcită. Ori acesta este principalul lucru pe care trebuie să-l dăruieşti într-o prietenie. Timpul tău. Să suni, să ieşi la o cafea, să faci o plimbare în parc, să stai la poveşti, să fii acolo când are nevoie de tine, să te laşi pe tine la o adică şi să fii lângă el. Să faci parte din viaţa lui. Şi asta cere timp.

Poate ar fi necesar a se studia prietenia ca pe o disciplină şcolară. Poate e necesar să fim educaţi de mici în sensul ăsta, pentru a ne forma deprinderea prieteniei. Pentru ca mai târziu să nu dezamăgim şi să nu fim dezamăgiţi de aşa zişii prieteni întâlniţi pe drumul vieţii. La fel ca în iubire, că tot am făcut o astfel de comparaţie, după ce ai fost dezamăgit nu prea îţi mai vine uşor să începi o alta. Şi nu e numai asta. Te ştii pe tine deja, ştii ce poţi şi ce nu (sau măcar crezi asta) şi parcă nu prea te mai simţi în stare. Revenim la egoism, câţi dintre noi ar face totul (ştiu că e o vorbă prea mare) pentru un prieten? Cred că pot fi număraţi pe degete aceeia. Şi dacă n-ai avut norocul să-i întâlneşti şi să înveţi de la ei, e greu să devii tu unul.

Începutul unei noi prietenii e dificil, chiar dacă lucrurile decurg firesc. Începi prin a povesti banalităţi (ooo, câtă nevoie avem de a ne împărţăşi unii altora toate nimicurile…), ajungi să faci unele destăiuniri, îţi deschizi sufletul treptat, celălalt face la fel, fiecare în ritmul lui. Apoi începi să-l simţi, să înţelegi. Începi să ai nevoie de discuţiile acelea, să aştepţi momentul în care poţi fi iar tu însuţi, liber de constrângeri, fără să mai încerci să impresionezi,  asta fiind semnul că întradevăr s-a legat ceva real, şi te simţi bine, eşti tu şi te simţi întreg. Asta până la primul şoc, când afli că de fapt vorbele tale au fost răstălmcite, interpretate, tăvălite prin toate noroaiele şi împrăştiate (fără zgârcenie de data asta) în toate cele patru vânturi, tu cel cu defecte şi calităţi, ca tot omul, ai de fapt numai defecte, şi alea oribile, şi afli toate astea de la terţe persoane. Vorba aia, ce nevoie să mai ai de duşmani, doar ai prieteni, nu? Sau alta mai deşteaptă (de pe feisbuc 🙂 ), că duşmanii tăi ştiu totul despre tine de la cine oare? Fix de la prietenii tăi. Altă dată n-o s-o mai păţeşti asta e clar, vei fugi de prietenii ca de ciumă.

Şi e mare păcat, pentru că nu poţi fi împlinit cu adevărat fără prieteni, aceştia fiind cei în faţa cărora măştile cad, iar tu cel real îţi vezi mai clar reflexia în ochii celuilalt. Te cunoşti pe tine însuţi, creşti şi te înfrumuseţezi. Avem nevoie de prietenii la fel de mult ca de iubiri. Doar să fim pregătiţi şi vor veni. Ambele.

Evoluăm sau nu

scara_spre_cer[1]

Privesc oamenii în ochi. Unii ma privesc la randul lor atunci când stăm de vorbă, alţii evită interacţiunea directă a ochilor noştri privind în oricare altă parte. Se spune că cei care evită privirea directă spre celălalt au ceva de ascuns, nu sunt persoane sincere, dar eu cred că nu e doar atât sau nu e deloc aşa. Suntem la fel dar atât de diferiţi. Orice generalizare mi se pare de prost gust, de fapt fiecare dintre noi având propriile motivaţii pentru gesturile, modul de comportare sau atitudinile abordate. Avem mecanisme de reglaj atât de fine şi delicate, trăiri interioare atât de complexe, aspiraţii atât de intime, dar toate pe fondul unei construcţii similare. Mă fascinează asemănările noastre atât de diferite.

De multe ori mi-am dorit să fiu pentru o clipă cel care trece pe lângă mine pe stradă. Să simt ce simte el, sau mai bine zis cum simte el, să văd lumea privită prin ochii, mintea şi inima lui, aceasta fiind de fapt realitatea lui, numai şi numai a lui. Niciunul dintre noi nu vede lucrurile identic cu celălalt. Fiecare dintre noi avem propria viziune asupra a tot ce ne înconjoară. Ne construim de mici, cărămidă cu cărămidă, cu ajutorul părinţilor, a învăţătorilor, a mediului şi anturajului personal, a societăţii cu regulile şi constrângerile ei, dar totul pe o fundaţie deja existentă, aceea determinată de gene, de locul şi momentul naşterii şi poate chiar şi de o karmă dacă ar fi să credem în reîncarnare.

Încerc de multe ori să-mi aduc aminte de realitatea mea de acum 10 ani de exemplu. Dar nu o mai pot vedea cu claritate, pentru că ochii mei s-au schimbat, pentru că eu m-am schimbat. Acum e doar o senzaţie, ca acea de deja vu, parcă am trăit şi am simţit cândva într-un anume fel, dar cum era, cu precizie, nu mai pot spune. Nu vorbesc aici despre amintiri, despre memoria celor întâmplate, ci despre percepţia mea de atunci. Aş vrea să pot să văd din nou cu ochii  de acum 20 de ani, apoi de acum 10 ani şi poate aşa aş reuşi să stabilesc un trend şi să-mi pot imagina cum voi vedea lumea şi viaţa peste alţii 10. Deşi nu cred că evoluţia este egală şi constantă. Depinde de încercările la care ne supune viaţa, de evoluţia per ansamblu a omenirii pe anumite perioade de timp, de vârstă şi experienţa de viaţă şi de multe altele.

Cred că evoluăm de fapt în salturi şi nici acestea egale. Vin momente care ne zdruncină din temelii şi ne obligă să ne schimbăm. Propria noastră voinţă cred că are o mult prea mică importanţă la acest nivel. Sunt forţe exterioare nouă care uneori au rolul de a ne smulge din amorţire şi ne trezim dintr-odată săltaţi pe o nouă treaptă de a cărei existenţă nici nu ştiam. Vedem brusc lumea dintr-o altă perspectivă. Dintr-un alt unghi. Linia orizontului e parcă mai departe cu cât suntem mai sus. Şi profunzimea e alta. Şi vine un moment în care începem să ne dorim. Căutăm ceva fără să ştim cu precizie ce anume. Dacă mai e încă o treaptă? Dacă e de fapt o scară fără sfârşit pe care am putea să tot urcăm? Începem să citim mai mult, ne întrebăm mai mult, ne dorim căi şi metode pentru a creşte. Iar viaţa ne oferă noi oportunităţi. Nu, nu ne micşorează treptele să urcăm mai uşor ci ne supune unor provocări din ce în ce mai dificile. Încercările devin mai grele, pentru că da, Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce. Iar noi ducem mai mult, pentru că am mai crescut un pic. Apar mici revelaţii care fac ca totul să aibă sens, un nou sens, iar provocările depăşite devin bătălii câştigate, pentru că tot ce nu ne omoară ne întăreşte cu adevărat.

O nouă treaptă, o nouă perspectivă, un nou orizont care ne atrage ca un magnet. Noi provocări, un nou salt. Şi cercul devine fără sfârşit…

Merită să ne dorim? Sau e mai bine să lăsăm totul să vină de la sine, atât cât e să vină… Sau poate nu avem încotro, sunt forţe care dincolo de noi ne obligă să creştem, ne obligă chiar să ne dorim asta. Sunt doar nişte întrebări, doar nişte supoziţii, nu am nici un fel de certitudine că cele de mai sus reprezintă legi care ar putea fi demonstrate în vreun fel, dar simt că nu sunt departe de adevăr. Dar care adevăr… 🙂

Despre durere

 

In general ma inteleg bine cu durerea, atunci cand apare. Ne toleram reciproc. Ne suportam. Nu iau niciodata analgezice sau calmante, doar astept sa treaca. Si de cele mai multe ori chiar trece. Mai devreme sau mai tarziu. Este vorba de durerea fizica. Dar mai e si durerea sufleteasca, durerea care arde inima si omoara speranta. Durerea care te face sa te simti greoi, imobil, durerea care nu te lasa sa te misti, sa vorbesti, sa mananci, care te roade pe interior, te macina, iti transforma sufletul in mii de fragmente disparate, care se amesteca intre ele, si te fac sa uiti cine esti cu adevarat. Cine ar trebui sa fii. Cine poti sa fii. Stii doar ca doare, doare teribil, si ai face orice sa opresti asta. Ai lua orice calmante numai sa-ti poata anestezia sufletul. Dar, din pacate nimic nu functioneaza. La mine cel putin. E genul de suferinta cu care nu am sa ma inteleg niciodata. E acea durere care face sa-mi curga lacrimi la cea mai fina atingere, care imi ravaseste sufletul, imi sfasie inima si ma rascoleste adanc. N-am intalnit-o de multe ori in viata, doar de doua ori, poate trei, dar a fost deajuns, poate chiar prea mult, poate mult prea mult. Si lasa urme. Asta e mai grav. Pare ca trece, dar e doar uitare. Uiti, dar nu inseamna ca a disparut din gandul tau, din inima ta. E acolo, pregatita sa iasa la iveala din nou, oricand, daca ii creezi conditiile necesare. Si se intampla sa i le creezi. Si doare din nou, poate mai stins, poate mai trist, mai melancolic. Poate ca suferinta in final te inobileaza, te transforma, te face sa evoluezi, sa fii mai intelept, dar cu ce pret… Merita oare? Poate ca nefericirea ne e data pentru a avea cu ce compara apoi fericirea, poate tristetea ne e data pentru a putea apoi sa apreciem mai mult bucuria, poate durerea ne e data pentru a sti ce e starea de bine, a ne bucura mai mult de ea si a o aprecia la justa ei valoare. Dar oare merita?
Ai grija, nu lasa durerea sa intre in viata ta.