Nopțile mele nu au chip
nicio apă nu le reflectă strălucirea
îmi scufund degetul în cerneala lor violet
și îmi pictez o lună pe umăr
lună neagră pe umărul alb
lună rece pe umărul cald.
Nopțile mele sunt străine
n-au mai întârziat de mult la cină
stelele au venit cu prima maree
și-au coborât în subsolul orelor
din ce în ce mai lungi
din ce în ce mai lungi.
Nopțile mele nu au somn
dorm iarăși amintirile cu tine.
Poemul acela n-ar fi trebuit
să fie scris vreodată
cuvintele sale erau ușoare
ca inima tânără
și grele ca piatra necredinței
erau înalte ca pasărea
și joase ca păcatul.
Poemul acela n-ar fi trebuit scris
fără început era
și fără sfârșit
cine să-l citească printre rânduri
peste rânduri
de la capătul rândului încolo
cine să-l tacă și să-l asculte.
Poemul acela nici măcar nu era un poem
era un suflet în oglinda foii.
În fiecare noapte e la fel
luna întoarce întunericului
celălalt obraz
așa e creștinește
își spune în gând.
Femeia care nu doarme
își leapădă tinerețea
ca o mântuire
obrazul la fel de alb
n-a învățat încă să plângă
nici să moară.
În fiecare noapte e la fel
femeia lună
întoarce vieții celălalt obraz
cel care știe să viseze.
E atâta noapte
e prea noapte
e oarecum noapte
e cumva noapte
e întocmai noapte
e fără de noapte
e aproape noapte
e doar noapte
și sunt viu.