Între două amănunte
al treilea sunt eu
exist doar atunci când zâmbesc
răsfoită ca o carte
contez doar când soarele strălucește
în părul meu
când privesc albumul cu fotografiile
celuilalt început
visez doar când e luna nouă
în vărsător
în rest nu dorm
aștept să se întâmple.
Vise camuflate în zâmbete
în mângâierile cuvintelor moi
coborâte din gura ta pe coapsă
pe talpa blândă a piciorului
pe umărul fără sfârșit.
În liniștea care alunecă
umbră pe zidul dintre astăzi și mâine
poetul deghizat în curtezană
și-a scris poezia:
În urma ploii
o fericire nouă
ca un mulțumesc.
Nopțile mele nu au chip
nicio apă nu le reflectă strălucirea
îmi scufund degetul în cerneala lor violet
și îmi pictez o lună pe umăr
lună neagră pe umărul alb
lună rece pe umărul cald.
Nopțile mele sunt străine
n-au mai întârziat de mult la cină
stelele au venit cu prima maree
și-au coborât în subsolul orelor
din ce în ce mai lungi
din ce în ce mai lungi.
Nopțile mele nu au somn
dorm iarăși amintirile cu tine.
Poemul acela n-ar fi trebuit
să fie scris vreodată
cuvintele sale erau ușoare
ca inima tânără
și grele ca piatra necredinței
erau înalte ca pasărea
și joase ca păcatul.
Poemul acela n-ar fi trebuit scris
fără început era
și fără sfârșit
cine să-l citească printre rânduri
peste rânduri
de la capătul rândului încolo
cine să-l tacă și să-l asculte.
Poemul acela nici măcar nu era un poem
era un suflet în oglinda foii.