Poemul acela n-ar fi trebuit
să fie scris vreodată
cuvintele sale erau ușoare
ca inima tânără
și grele ca piatra necredinței
erau înalte ca pasărea
și joase ca păcatul.
Poemul acela n-ar fi trebuit scris
fără început era
și fără sfârșit
cine să-l citească printre rânduri
peste rânduri
de la capătul rândului încolo
cine să-l tacă și să-l asculte.
Poemul acela nici măcar nu era un poem
era un suflet în oglinda foii.
În fiecare noapte e la fel
luna întoarce întunericului
celălalt obraz
așa e creștinește
își spune în gând.
Femeia care nu doarme
își leapădă tinerețea
ca o mântuire
obrazul la fel de alb
n-a învățat încă să plângă
nici să moară.
În fiecare noapte e la fel
femeia lună
întoarce vieții celălalt obraz
cel care știe să viseze.
E atâta noapte
e prea noapte
e oarecum noapte
e cumva noapte
e întocmai noapte
e fără de noapte
e aproape noapte
e doar noapte
și sunt viu.
În frigiderul roșu erau alimente roșii
carne roșie
roșii roșii
mere roșii
ardei roșii
chiar și portocale roșii.
În camera cu pereți roșii
și obrajii mei erau roșii
inima pompa sângele roșu
până în vârful unghiilor
mai roșii decât s-ar fi cuvenit.
La apus cerul roșu e semn că mâine va fi cald.
Ar spune cineva acum că
noaptea nu e niciodată roșie
de parcă ar conta.
