Răzvrătirea – prima parte

Cei doi sori păreau că se privesc în oglindă. Se aflau permanent într-o opoziție totală, perfect simetrică. Doar la mijlocul zilei se suprapuneau şi deveneau unul, pentru doar câteva fracțiuni de timp. Nu s-a știut niciodată care dintre ei îl eclipsa pe celălalt.  Și nici nu conta prea mult. Oricum erau identici, ca doi frați gemeni monozigoți, atât de asemănători, încât, cei ce locuiau acea planetă, pe care cei doi sori o luminau și încălzeau, nici nu s-au mai obosit să le dea nume diferite, zicîndu-le ambilor doar Dzio. Ei răsăreau în același timp şi apuneau fiecare de partea cealaltă în aceeași fracțiune de timp, apusurile și răsăriturile fiind identice şi uimitor de sincronizate. Existau desigur aparate extrem de precise care monitorizau în fiecare moment în ce poziție se aflau cei doi Dzio. Și aparatele acestea calculau permanent evoluția acestora, încercând să descopere momentul primei nesincronizări din istorie. Moment ce ar fi însemnat începutul sfârșitului. Asta pentru că sincronizarea celor doi Dzio era de fapt motorul a tot ce exista pe planeta aceea. Nimic nu ar fi funcționat acolo așa cum era scris să o facă, fiinţe inteligente sau nu, plante, roci, ape, flux si reflux, vulcani, curenți de aer, daca cei doi ar fi avut cea mai mică fracțiune de timp de întârziere unul față de celălalt.  Planeta insăși părea despărțită de o oglindă uriașă. Tot ce se întâmpla pe o parte a ei era identic cu ce se petrecea dincolo. Daca un vulcan erupea pe o parte, în același timp un vulcan identic erupea pe cealaltă parte.  Când o furtună începea aici, dincolo se petreceau lucrurile la fel, vântul bătea cu aceeși intensitate, picăturile de ploaie erau în număr identic, fulgerele loveau în același timp și cu aceeași putere. Și ființele se nășteau în același timp, perfect simetric. Arătau la fel, creșteau la fel, acționau la fel, erau de fapt două copii identice ale unuia dintre ei, fără să știe nimeni vreodată care era originalul și care copia. La naștere cei doi primeau în mod automat același nume și deveneau destul de repede conștienți unul de celălalt, urmând să mențină întrega lor viață o legătură emoțională extrem de puternică. Doar visele le erau câteodată diferite. Dar dacă se întâmpla aşa ceva, acestea erau uitate de fiecare dată, pentru că altfel ar fi născut apoi gânduri sau emoţii diferite, aşa ceva nefiind posibil.  Până și în interior erau construiți într-o oglindire perfect simetrică. Jumătatea stângă era identică cu cea dreaptă. Centrul de comandă era format din doi lobi perfect asemănători, care produceau aceleași gânduri, centrul emotional era și el format din doua inimi, care aveau aceleași sentimente mereu. Chiar și celulele erau formate din doi nuclei identici. Și așa mai departe.

Dar ce se întâmpla chiar la mijloc, între cele doua jumătăți, acolo unde ar fi trebuit să fie oglinda. Nimic. De căte ori o ființă ajungea acolo se întâlnea cu fratele său identic, se suprapunea cu el preţ de câteva secunde și trecea în partea cealaltă, iar copia o înlocuia trăind aceeași viață, doar că de cealaltă parte. Nu existau nici un fel de restricții. Pentru că nu erau necesare, totul decurgea așa de la sine, fără nici un efort din partea nimănui.  Și totul depindea de energia similarității celor doi Dzio. De aceea măsurarea sinconizării lor până la cea mai mică unitate de timp posbilă era absolut vitală.

Ființele inteligente erau împărțite în caste. Casta superioară era numită casta savanților. Întradevăr ei știau totul. Fără să fi învățat ceva anume, fără să le fi explicat cineva vreodată ceva. Așa se nășteau. Ei monitorizau cei doi sori, viața și nonviața pe planeta dublă. Ei stabileau regulile, atunci când era nevoie de ele. Ei decideau din ce castă vor aparține ceilalți nou născuți. Ceilalți puteau fi intelectuali sau să aparțină castelor inferioare, acestea fiind mai multe la număr, în funcție de abilitățile primite ulterior. Apartenența la o casta sau alta nu era dată de familia din care provenea individul ci de capacitățile mentale cu care acesta era înzestrat. Era evaluat la scurt timp după naștere și intra în programul de pregătire adecvat, program în cadrul căruia primea toate cunoștințele de care urma să aibă nevoie. Oricum, tuturor ființelor inteligente li se implantau odată cu acele cunoștințe teoretice și practice și o sumă de emoții posibile a le avea, acestea fiind doar din cele pozitive, precum compasiunea, iubirea aproapelui în general și în special a fratelui de pe cealaltă parte a lumii, corectitudinea, respectul față de modul de viață de pe planetă, față de ce îi era superior, egal sau inferior, dar și față de viața însăși în toate formele ei, etc. Aceasta nu însemna că din naștere aceste ființe nu erau capabile să aibă și altfel de sentimente, doar că ele erau trecute pe un fel de plan doi, fiind înăbușite din fașă de cele implantate ulterior.

Derzis era programator  și trăia într-un mic orășel numit Sunia, construit în jurul unei fabrici de roboți. Se ocupa în special de sincronizarea roboților produși aici cu cei de pe partea cealaltă. Aceasta nu era automată ca la ființele vii, și nu mai depindea de cei doi Dzio, ci de mințile ingenioase ale celor care îi construiau şi programau. Era obligatoriu ca acești roboți care deserveau pe cei din partea de est a planetei să reacționeze identic cu cei din vest, altfel ar fi declanșat conflicte imposibil de imaginat de către locuitori și pentru care nimeni, nici măcar savanții, nu prevăzuseră căi de rezolvare. Derzis făcea deci parte din casta intelectualilor, a celor care primiseră tainele învățăturii încă de mici copii. El învățase pe parcursul uni an tot ceea ce avea nevoie pentru a înțelege în mod superior lumea interioară și exterioară, și a căpăta abilități telepatice deosebite, precum si unele abilități practice, aproape inexistente la majoritatea dintre locuitori, pentru că tot ce presupunea efort fizic era efectuat de roboți. Cei din castele inferioare învățau tot ce aveau nevoie pe parcursul unei singure zile de studiu, în care asimilau toate cunoștințele de care ar fi avut nevoie vreodată pe parcursul vieții lor.

În dimineaţa aceea Derzis se trezi cu un sentiment ciudat. Visase ceva, ceva important simţea el, dar nu reuşea să-şi amintească nimic. Plecă îngândurat la fabrică concentrat mai mult pe visul pierdut decât pe drumul pe care îl avea de parcurs. De cele mai multe ori îi plăcea să conducă el însuși vehicolul, dar acum îl lăsă pe acesta să facă toate manevrele necesare pentru a ajunge la destinație. Încerca să-şi aducă aminte, deşi ştia că nu ar trebui să facă asta, întrucât un vis uitat nu trebuia să fie decât atât şi nimic mai mult. Dar îl obsedau emoţiile simţite în timpul nopţii şi nu se putea gândi la altceva. A încercat chiar să se conecteze cu fratele lui de pe cealaltă parte şi să afle daca el ştie de vis, dar Derzis al doilea nu părea să fie pe aceeaşi lungime de undă. Şi era limpede că nici el nu avea amintiri referitoare la acel vis.

Dar când intră în fabrică și se îndreptă înspre standul cu roboții aflați în lucru avu o revelație. Brusc realiză că visase că si el era tot un fel de robot, și avu niște sentimente ciudate, pe care nu le-a mai simțit până atunci, un fel de nemulțumire interioară, de nesiguranță, neîmplinire, amestecate chiar cu ură. Era oarecum șocat că există în el astfel de trăiri, și pot fi provocate de un vis. Un vis ciudat și inexplicabil.

Duzina de cuvinte… Lacul (Poveste de adormit copiii II)

Maria nu putea să doarmă în noaptea aceea. Nu era nici prima și nici ultima noapte nedormită. Mereu avea insomnii. Dar atunci, în acea noapte de vară, ca în multe altele din ultimii 20 de ani, ieșise să se plimbe intr-o poiană din apropiere. Era și un lac acolo, iar Mariei îi plăcea nespuns de mult să privească cu o enormă nostalgie apa adânc lucitoare, iar în nopțile cu lună reflexia acesteia in undele lacului o lăsa fără grai. Mergând fără țintă prin poiană, Maria auzi vag ceva ca o tânguire, un geamăt neomenesc adus de vântul călduț de pe întinderea de ape. Se întoarse întracolo, și dintrodată, parcă i se luă o pânză de pe ochi și în fața ei apăru o creatură. Părea a fi o statuie, dar o statuie hidoasă, diformă, ciudată si impresionantă în același timp. Uitându-se cu atenție la ea, Maria realiză amuzată că avea formă de… friptură. Era mai mult lată decat înaltă, culoarea era maro verzuie,  consistența parea a fi totuși vie, și întradevăr statuia clipi dintr-o data, și o privi cu niște ochi mari și ciudați.

-Ești cea mai frumoasă fată din lume, rosti pe neașteptate minunea. Iar ea, politicoasă fiind, încercă să-i răspundă la fel, dar nici un compliment din lumea aceasta nu putea fi rostit în fața unei asemenea creaturi care nu reprezenta decât urâtul în toată hidoșenia lui posibilă. Nici cei mai miopi oameni nu ar fi putut găsi ceva frumos la statuia-friptură din fața ei.

-Așează-te lăngă mine, rosti din nou statuia vie. Fără să suspecteze urâțenia de oarece tertipuri, Maria se așeză, dar totusi cu o oarecare prevedere pastră o distanță rezonabilă. Și atunci își dădu seamă că de fapt urâțenia nu era altceva decât o broască. E adevărat, că nu era o broască oarecare, fiind mult mai mare decât toate cele pe care le văzuse în viața ei, umedă si plină de bale grețoase, atât de urâtă că n-o puteai privi mai mult de câteva secunde, fiind obligat să întorci capul imediat.

-Uite, îi zise broasca. Am nevoie de ajutorul tău. Ştiu că ești o ființă cu un suflet minunat, și cred că nu o să mă refuzi. O să-ți povestesc ceva mai întâi. Eu am fost profesor de istorie la liceul din oraș. Poate ai auzit despre acel caz care n-a fost rezolvat niciodată, despre dispariția unui profesor. Eu sunt acela. Mi-ai fost elevă. Trebuie sa știi… Și întradevăr Maria își aduse aminte de anii de liceu, de profesorul de istorie și de dispariția lui ciudată. Trecuseră 20 de ani de atunci. Și nu se mai știa absolut nimic despre el. Recunoscu parcă atunci privirea ce o fascinase în acei ani, la broasca oribilă de lângă ea. Trebuie să mă săruți, și apoi am nevoie de un fel de informație de la tine. E vorba despre un cod. Dar întâi sărutul… Maria era șocată. Așa ceva nu se întâmplă decât în povești. Ori acum totul era real.

Ar fi vrut să îl ajute, în definitiv nu era mare lucru, dar…. Era mult prea oribilă acea arătare, îi era aproape imposibil să-și apropie buzele de gura acea diformă. Totuși făcu un efort supraomenesc, închise ochii şi se apropie amintindu-și că în anii aceia și-ar fi dorit un sărut de la el. Simți ceva umed și … se trezi brusc. Adormise pe malul lacului iar langă ea era un cățel care tocmai o lingea pe față. Săpase o gropă chiar acolo lângă ea, și dădea din coadă fericit. Când se uită mai bine, în groapă era o sticlă cu un bucată de hartie veche și îngălbenită înăuntru. O scoase și găsi un mesaj al unui bărbat care iubise enorm o fată, eleva lui, și pentru care el alese să se piardă în lacul acela, știind că fata iubită își oglindea privirea în apele lui în nopțile de vară. Voia să devină una cu lacul, să-i poată astfel spăla picioarele când se plimba pe mal, să poată fi oglinda chipului ei nefiresc de frumos, să  aștepte zilele iar nopțile să se regăsească mereu acolo, amandoi, în veci. Nu dorea să redevină om decăt dacă ea ar fi descifrat codul iubirii față de el.  Maria simți o emoție uluitoare, realiză că de fapt pe el îl iubise și îl așteptase în toți anii care au trecut peste ea, plini de singurătate si melancolie. Și atunci minunea se întâmplă. Odată cu soarele ce începuse să răsară, Maria se trezi cu adevărat, iar din apele întunecate ale lacului se intrupă el. Un bărbat frumos şi puternic, exact aşa cum îl visase în toate nopţile petrecute lângă lac, care atunci cand o văzu pe mal privindu-l cu atâta emoţie se  apropie si o strânse în brațe, în cea mai dulce, dorită și așteptată  îmbrățișare. Și-am încălecat pe-o șea și v-am spus povestea duzinei propusă de psi.

Poveste de adormit copiii

A fost odată ca niciodată o femeie foarte frumoasă. Ea trăia pe meleaguri îndepărtate, undeva pe un munte înalt si friguros. Mereu era zăpadă pe acele tărâmuri. Albă si multă. Și destul de des erau avalanșe. Iar ea, femeia din poveste, se compara mereu cu ele. De fapt chiar și semănau. Avea acea femeie o energie debordantă, o mulțime de țeluri de atins mereu, o dorință de iubire si de viață fantastică, o forță interioră care i se citea pe chip și impunea în fața oricui o întâlnea. Când se îndrăgostea și intra în viața cuiva era un soi de catastrofă planetară pentru bietul om implicat. Avea femeia un dar să răvășească, să innebunească, să zăpăcească  atât de rău pe respectivul încât acesta chiar se simțea ca luat pe sus de o avalanșă. Nu i se putea împotrivi nicicum. Unii au comparat-o cu un vulcan, alții cu o tornadă, sau chiar cu un tsunami. Dar ea nu era nimic altceva decât o avalanșă. Și, evident, nu te poți pune cu ea. Poți să te ferești din calea unei avalanșe, daca ești suficient de pe fază ca să prevezi ce zace în ea, sau poți aluneca la vale odată cu ea, fără să te împotrivești în vreun fel. Dar trebuie să poți ține pasul. Să te poți menține la suprafață. Si majoritatea nu prea reușeau. Erau precum copacii, sau casele întâlnite în drum, erau spulberate fără drept de apel. Eiii, dar într-o zi, avalanșa noastră dragă întâlni în drumul căderii ei maiestuoase, undeva mai la vale, un bărbat ca o stâncă. Dar nu orice stâncă. Una uriașă, solidă, extrem de bine înfiptă in pământul de care aparținea, și de care nu voia să se rupă cu nici un chip. Vazând asta ea a fost extrem de mirată. Cum, cineva e mai puternic ca ea? Mai hotărât? Mai destoinic? Nu. Nu era posibil așa ceva. Atunci ea a încetinit puțin coborârea, aș putea spune că s-a și întors puțin din drum, lucru nemaivăzut pănă atunci la o avalanșă. S-a învârtit în jurul lui, s-a forțat de căteva ori, a împins cu toată puterea, a vuit înspăimântător, poate poate stânca va ceda. Nimic. Nu s-a clintit de fel. Și ghiciți ce s-a întâmplat atunci… Avalanșa noastră s-a transformat brusc intr-o ninsoare diafana, blândă și delicată, si a început sa se aștearnă duios peste bolovanul cu pricina, protejându-l de frigul iernii, mângâindu-l, sau cântându-i cântece uitate de pe meleagurile cele înalte. Iar cand a venit primăvara din nou, a început să se topească, apa dulce devenind, s-a infiltrat in toate fisurile acelei pietre, iar când un ger târziu a venit năpraznic, a înghețat brusc. Și a sfărmat pietroiul din interior. I-a topit inima cea de stâncă a acelui bărbat puternic și neînfricat, iar ea, avalanșa a redevenit femeia frumoasă și impunătoare, dar blândă ca soarele de primăvară de care el s-a îndrăgostit fără leac. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe :-).

Poveste fara sfarsit

Nimeni real nu era in viata ei. Isi imagina insa ca iubeste. Iubea chiar, aproape real, aproape viu, si asta o facea sa simta ca e implinita. Stia cum e iubirea, o traise, iubise ca fiecare, fusese si in al noulea cer si in iadul cel mai negru. Inima ei stia tresaritul emotiei, stomacul ei simtea inca urme de aripi de  fluturi care ii dadeau fiori in tot corpul, sufletul ei avea inca parti arse de dor, si putea recompune din toate acestea iubirea. Ii placea sa o adulmece in aer, sa o simta in vene, sa o absoarba prin toti porii. Stia ca el va veni. Era aproape, doar ca inca mai cauta drumul, se ratacise putin pe cararile vietii, dar cu siguranta o va gasi. Si se pregatea pentru acel moment. Era ca un fel de antrenament. Ca el sa nu o gaseasca nepregatita. Asa ca pana atunci iubea copacii statornici din parcul in care se plimba seara, iubea luna care ii lumina noptile de nesomn, iubea soarele care ii trimitea razele lui sa o trezeasca alene dimineata, iubea greierii care ii cantau romante seara sub geam, iubea ploaia care ii scalda gandurile sau roua diminetii care semana atata de bine cu lacrimile care ii mai straluceau din cand in cand pe obrazul delicat. Ochii ei visatori erau si tristi si veseli in acelasi timp. Era o stare anume, diferita, de bine si de rau, de iubire si noniubire, de fierbinte si stranie senzatie de rece totodata. Stia ca e frumoasa si emana o atractivitate ciudata, parca ar fi fost o straina poposita pe meleaguri nestiute, putin neadaptata, plutind intr-o lume a ei, pura si inocenta. Cum arata el, nu era sigura.. .. Stia doar ca e inalt, si ca are ochii luminosi ca o zi senina de vara, dar trasaturile ii erau neclare. Stia ca e un barbat puternic dar si tandru si iubitor in acelasi timp. Stia ca trecuse si el prin multe, si poate inima i se impietrise putin, si ca doar ea putea sa o faca sa bata iar cu toata taria, cu toata increderea, si ca emotiile vor curge iar, libere intre ei cand vor fi impreuna. Il purta in inima ei. Nu trebuia decat sa vina, sa ajunga. Pentru ca ea il astepta. Mereu.