Amintiri – episodul VI

Episodul V il gasiti aici

Seara urmatoare Eliza s-a dus din nou in parc, direct la locul in care s-a intalnit cu acel barbat. Abel parea foarte multumit ca au ajuns acolo, se obisnuise deja si el cu partea aceea de parc si se simtea in elementul lui. Eliza s-a asezat si atunci a vazut ca pe o banca de vis-a-vis era chiar el. O astepta. S-au privit cateva minute apoi el s-a ridicat si s-a apropiat. Eliza arata superb in seara aceea. Isi cumparase de cateva zile o rochie albastra cu alb, care ii punea in valoare ochii, dar si pielea frumoasa si usor bronzata. In picioare purta niste sandalute albe, diafane, fara toc, care ii subliniau glezna fina. Barbatul nu s-a putu abtine si ia zis:
– Cat esti de frumoasa… As vrea sa te vad in fiecare zi.
Ochii lui negri straluceau din nou. Eliza se scufunda treptat in privirea lui. Uitase unde este, uitase cine este, uitase sa si respire, doar ochii ei traiau cu adevarat in oglinda ochilor lui.
– Trebuie sa vorbim, zise atunci Eliza trezita brusc din reverie de latratul lui Abel, care se agita pe langa ei.
– Da, trebuie, repeta si el. Eu sunt Dan, i-o lua el inainte, banuind ca Eliza vrea sa stie asta. Am 43 de ani, sunt profesor de istorie.
– Dan deci. Acel Dan? Dan cel din visul meu? intreba repede Eliza, constienta fiind totusi ca el nu avea de unde sa stie de visele ei.
– Care vis? Intreba el mirat. M-ai visat? Cand? Ce anume ai visat, vreau sa stiu. Trebuie sa-mi spui.
Si Eliza ii povesti. Despre primul vis, despre vizita la ghicitoare si despre al doilea, de fapt un fel de continuare la cel dintai.
Dan era din ce in ce mai mirat. Nu putea crede ca ce spune Eliza e adevarat, tocmai pentru ca era mult prea adevarat. Pe masura ce ea povestea, Dan retraia momentele acelea care i-au marcat intreaga viata. Isi aducea aminte cum plecase fara sa o anunte pe Ioana, iubita lui. Plecase impreuna cu prietenii lui in piata din centrul Timisoarei, pentru ca voiau si ei, ca si toti cei pe care ii cunosteau, sa fie dat jos Ceausescu, sa fie libertate si democratie, nu mai voiau sa traiasca asa, si cu orice pret trebuiau sa faca ceva. De ceva timp se vorbea prin oras despre o zi, o zi in care urmau sa se adune cu totii si sa nu mai fie nimeni care sa le stea in cale, sa fie in sfarsit liberi. Aveau steaguri cu ei. Si pe masura ce se apropiau de piata vedeau oamenii ca le rupeau stema din mijloc. La fel au facut si ei. Spera in gandul lui ca Ioana sa stea acasa si sa nu i se intample nimic. Dar dupa cateva ore de stat in strada, scandand, visand si sperand la vremuri mai bune, timp in care vedeau armata adunandu-se in jurul pietii, Mihai, prietenul lui, il striga si i-o arata pe Ioana, zbatandu-se disperata sa ajunga la el. Fugi inspre ea, o lua in brate ca sa o protejeze, o scoase din multimea innebunita si o stranse ingrijorat la piept. O iubea enorm. O tinea strans si simtea ca nu trebuie sa-i mai dea drumul niciodata. Regreta ca nu a anuntat-o unde e, stia ca a fost atat de ingrijorata, incerca acum sa o linisteasca, mangaind-o pe parul lung si frumos, care ii era atat de drag.
Eliza ajunsese la finalul visului. Ii povestea transfigurata ce a simtit in ultimile momente. Lumina aceea feerica si linistea atotcuprinzatoare o marcasera. Doar vocea lui pierduta o mai auzea si acum. Si apoi nimic, doar o bataie indepartata de inima. Inima lui probabil, lipita de a ei, incercand sa bata si pentru ea. Sau inima mamei Elizei pe care sufletul Ioanei o auzea intaia oara.
Pentru Dan acum era clar, sufletul Ioanei, iubita lui, ajunsese cumva la Eliza. Sperase sa fie asa, simtise din prima clipa ca este o legatura intre cele doua, dar acum era cert. Visul era prea real, prea autentic, ca sa fie altfel. I-a luat mana mangaind-o usor.
E prea frumos ca sa fie adevarat, gandea el acum. Ioana merita intradevar o a doua sansa. Era cea mai minunata fiinta din lume. Atat de buna, atat de pura, atat de frumoasa. Era un inger, cazut din intamplare pe pamant. Dar eu? Eu nu cred ca meritam sansa asta, isi spunea el. Sa o am din nou langa mine. Eram doar un om. Singurul lucru care ma facea special era tocmai dragostea Ioanei pentru mine. Si mi-a fost luata.
Isi amintea cu durere clipele acelea infricosatoare. Clipele in care a tinut-o in brate, realizand fara sa inteleaga cu adevarat ca murise. Murise in bratele lui impuscata tocmai pentru ca el o scosese din multime pentru a o proteja, si o pusese astfel in calea gloantelor ce urmau sa vina. Fusese atat de innebunit de durere incat o tinuse atunci in brate vreo jumatate de ora, pana cand Mihai prietenul lui, intelese ce s-a intamplat. Nu mai era nimic de facut oricum, glontul ucigas nimerise exact in inima. Lui Dan ii curgeau lacrimile pe obraz, tinand-o de mana pe Eliza. Retraia toate acele momente si spera din nou ca totul fusese doar un vis. Ca visul Elizei. Si ca nimic din toate astea nu se intamplase cu adevarat. A fost singurul gand care l-a facut sa poata merge mai departe. Sa traiasca. Si asta ii spuse si Elizei.
– Stai linstita, a fost doar un vis. Nimic din ce ai visat tu nu s-a intamplat cu adevarat.
– Dar, zise Eliza mirata, se potriveste totul, numele tau, privirea ta… Si m-ai recunoscut de prima oara cand m-ai vazut. Nu se poate sa fie doar un vis. Sunt sigura ca totul s-a intamplat, atunci, de mult, cand eu nu ma nascusem.
– Dan e un nume comun, probabil ca pe jumatate din barbatii din parc ii cheama Dan zise el incercand sa zambeasca. Nu putea sa o impovareze pe Eliza cu ceva atat de grav, oricat de mult ar fi vrut el sa puna semnul egal intre Ioana si Eliza asta nu era posibil. Ar fi fost prea impovorator pentru fiinta asta delicata de langa el. Trebuia cu tot dinadinsul sa o faca sa creada ca nimic nu e real, ca a fost doar un vis, si ca intamplarea le-a intalnit pasii.
– Maine e ziua ta, nu-i asa? o intreba el.
– Da, n-ai uitat.
– Ce-ai de gand sa faci maine?
– Nimic. Sunt obosita. Voiam doar sa ma odihnesc, sa ma linstesc putin, am fost tare agitata ultimile zile.
– Hai sa mergem undeva impreuna. Stiu eu un loc special in care cred ca te-ai putea linisti. Ce zici?
– Bine. O sa mergem.
Apoi Eliza pleca spre casa impreuna cu el. O conduse pana la usa blocului. Daduse sa plece dar s-a intors brusc si intinse bratele spre el iar el o cuprinse intr-o imbratisare in care parca isi revarsa tot dorul strans de atatia ani. O imbratisare dulce, senina, plina de tandrete, o imbratisare a sufletelor lor. O sa am grija de tine, spunea in gand Dan, repetand aceleasi cuvinte ca la ultima lor imbratisare. Acea imbratisare fara sfarsit.

Amintiri – episodul V

Episodul IV il gasiti aici

Dupa amiaza a avut o surpriza. Cand s-a intors acasa mama ei o astepta pe scarile blocului. Venise de la Brasov cu trenul fara sa o anunte. Eliza s-a bucurat enorm sa o vada si s-au imbratisat fericite. Mama ei era o femeie frumoasa, la cei 45 de ani aratand foarte tanara. Multi oameni care le vedeau pe amandoua ramaneau uimiti afland ca sunt mama si fica si nu doua surori. Era tot blonda si inalta ca si Eliza, doar ca purta parul mai lung, si asta o facea mai feminina. Si trasaturile ei erau putin mai dulci ca ale Elizei, care luase un pic de asprime de pe chipul tatal lui ei. Si ochii ei albastri erau tot de la tatal ei, mama avand ochi de un ireal maro cenusiu, extrem de cald.
Au intrat in casa povestind deja fiecare ce a mai facut. Eliza a intrebat grabita de tatal ei pe care nu il mai vazuse de mai mult de o luna, cand please la cursurile de vara de la Bucuresti. Ii era dor de ei, de amandoi. Fusesera niste parinti model, au iubit-o foarte mult si au crescut-o cu extrem de multa grija. Uitandu-se mai bine la Eliza mama ei si-a dat seama ca ceva se intampla cu fiica ei, si ca desi pozeaza in fata fericita si multumita care a fost dintotdeauna, ceva o macina. A asteptat sa-i spun ea singura ce o supara, dar vazand ca Eliza evita a intrebat-o direct:
– S-a intamplat ceva cu tine. Ce te supara? Ai probleme la scoala?
– Nuuu, nu ma supara nimic. La scoala totul e in regula, raspunde Eliza un pic agitata. Doar ca…..
– Doar ca ce, spune-mi te rog, zise mama deja ingrijorata. Era obisnuita ca Eliza sa-i povesteasca toate nimicurile si sa discute amandoua ore intregi orice problema aparuta. Faptul ca ezita sa-i spuna arata clar ca era ceva destul de serios.
– Ei bine… n-ar trebui sa te ingrijorezi. E vorba doar de niste vise. Deci nimic serios. Dar daca vrei am sa-ti povestesc. Si ii descrise cele doua vise, cu toata incarcatura lor emotionala, si cu starile ciudate cu care s-a trezit dupa ele. Mama ei ramase pe ganduri.
– Se pare ca cea din visul tau a fost impuscata. De acolo tot ce ai visat tu ca simti la final: oprirea timpului in loc, caldura, lumina…
Eliza a ramas fara replica uitandu-se fix la mama ei. Nu realizase ca acesta era de fapt finalul visului. Auzise impuscaturile, dar ei ii ramase in minte doar pacea aceea nemaintalnita, siguranta pe care o simtise in ultimele clipe in bratele baiatului din vis, ochii lui aprinsi si cuvintele linistitoare, lumina aceea extraordinar de placuta si atragatoare, fara sa inteleaga ce inseamna asta de fapt.
– Ciudat vis, intradevar, relua mama ei. Stii, eu am aflat ca am ramas insarcinata chiar la revolutie. M-au bulversat tare atunci toate acele evenimente, corelate cu vestea ca voi avea un copil. A fost o perioada grea, eram inca studenti, dar ne-am descurcat, eu si tatal tau.
– Stii… zise atunci incet Eliza, nu e doar asta. Am intalnit un barbat.
De data asta mama ei chiar s-a speriat. Felul cum a spus-o Eliza… si era vorba de un barbat, nu de un baiat, cum era firesc sa fi spus. Dar o lasa sa continuie.
– Ne-am intlnit in parc. Spune ca ma cunoaste. Ca sunt aceeasi desi sunt alta. Si nu doar el. Si o ghicitoare la care am fost cu Alina, ca sa deslusim visul. Amandoi spun ca sunt eu, dar mai e ceva in mine, altcineva. Ma bulverseaza asta. Si stii ce e si mai ciudat, sunt convinsa ca barbatul din parc e de fapt baiatul din vis. Se potriveste si ca varsta. Si incep sa cred ca el e convins ca sunt tocmai acea fata, si atunci ceea ce am visat eu chiar s-a intamplat, si-a dat drumul Eliza, abia atunci incepand sa coreleze totul si sa le puna cap la cap. La asta ii foloseau intotdeauna discutiile cu mama ei. O ajuta prin doar simpla prezenta sau cateva remarci bine plasate, sa isi gaseasca singura explicatiile si solutiile.
Au ramas tacute. Parca nu mai era nimic de spus. Ce se mai putea spune? Era pe de o parte atat de ireal, atat de fantastic totul, incat nici nu puteai sa concepi ca ai putea crede asa ceva. Pe de alta parte Eliza avea propria ei emotie, propriile trairi, care nu o puteau minti. Ceva trebuia sa fie adevarat in toate astea. Mama ei totodata credea in fata ei, o vedea atat de tulburata, intelegea ca ceva extrem de serios se intampla. Nu era o joaca. Eliza fusese intotdeauna un copil si un tanar serios. Iar acum se vedea ca e foarte afectata.
– Ai simtit ceva pentru acel barbat? V-ati mai intalnit? Cum e el? intreba ea.
– Da, am simtit. Din primul moment am simtit ca ne leaga ceva. Ca nu e oricine, si ca as vrea sa il mai vad. Un dor ciudat mi-a starnit privirea lui. Asta e de fapt. Ochii lui, imi aduc aminte de ceva, fara sa stiu ce. E senzatia aia de deja-vu. Sunt absolut sigura ca am mai vazut privirea aia inflacarata. Si, da. Se pare ca intradevar am mai vazut-o. In vis. Numai ca visul s-a intamplat dupa ce l-am intalnit prima oara, si am avut acea senzatie. Il stiam, ii vazusem privirea alta data. De mult. Trebuie sa vorbesc cu el. Trebuie sa aflu. E deja prea mult pentru mine.
Mama ei a incercat sa o linisteasca. I-a zis ca poate totul e doar o intamplare. Desi nici ea nu credea asta. Au dormit amandoua in noaptea aceea, si a mangaiat-o pe par pe Eliza toata noaptea, asa cum facea cand era mica si avea febra. Iar Eliza a dormit intradevar linistita.

Amintiri – Episodul IV

Episodul III il gasiti aici

Era o seara torida de vara.  Eliza a deschis geamul camerei asteptand sa intre aerul mai racoros de afara. Dar nu simtea nimic. Nici o adiere nu misca ramurile copacilor din fata geamului ei. O caldura inabusitoare stapanea totul. Se intinsese ca o patura peste oameni, case si strazi. Nici pasarile nu mai voiau sa zboare. Stateau in  asteptarea vantului aducator de viata si miscare. Abel s-a aciuiat si el pe gresia din hol in speranta ca se va racori stand intins pe burta si incercand sa doarma.

Eliza s-a asezat in pat, gandindu-se la intalnirea cu barbatul din parc. Atunci a realizat ca nu stie absolut nimic despre el, nici macar cum il cheama. Ar fi vrut sa-l poata numi cumva in gandul ei. Si-a propus ca la o urmatoare intalnire sa-l intrebe. Era sigura deja ca va mai fi macar inca o intalnire intre ei. Simtea si stia ca lucrurile nu se vor opri aici. Nu aveau cum. Atractia si dorinta reciproca de a se vedea erau mult prea puternice. Nimic nu le putea sta in cale. A adormit cu chipul lui in fata ochilor mintii.

Si a visat. A visat din nou ca alerga printre toti acei oameni. Acestia scandau ceva ca si in visul precedent. Dar acum era totul mult mai clar.  Oamenii fluturau steaguri tricolore gaurite la mijloc. Erau si pancarde dar nu reusea sa le desluseasca scrisul. Auzea cuvinte precum Liberatate, Victorie, traiasca Romania, Timisoara. Era o stare in infrigurare generala. Oamenii erau agitati, derutati de tot felul de zvonuri care circulau ca vantul. Ea era complet pierduta. Trebuia neaparat sa-l gaseasca. Il cauta cu disperare in multimea de protestatari. Incepuse sa inainteze cu greutate printre oamenii din ce in ce mai multi. Ajunsese intr-o piata pe care n-o mai vazuse pana atunci. Si dintr-o data l-a zarit. Era catarat pe un stalp si flutura un steag. Avea vreo 20 de ani, era imbracat in blugi si cu o geaca groasa de fas. Ochii ii straluceau intr-un mod ireal. Ea nu reusea sa ajunga la el si a inceput sa-l strige cu disperare…

–        Dane, sunt aici.

Dar el nu o auzea. Nu avea cum in vacarmul ingrozitor din jur. Noroc ca unul din prietenii lui a vazut-o si i-a spus. Acesta a sarit imediat de pe stalp si s-a indreptat spre ea.  Cand s-au intalnit  i-a cazut efectiv in brate, epuizata, iar el a strans-o la piept speriat de rasuflarea intretaiata si de paloarea nefireasca de pe chipul ei. In clipa aia de foarte aproape s-a auzit un ropot de impuscaturi. Si apoi dintr-o data o liniste ciudata s-a revarsat peste tot si toate. Nimeni nu mai striga nimic. Nimeni nu se mai misca. Parca timpul statuse brusc in loc. Nici frig nu mai era. O caldura uimitor de placuta a pornit din inima ei si s-a imprastiat in tot corpul. In fata ochilor sai nu a mai ramas decat chipul innebunit de spaima al lui Dan. O tinea in brate si ii soptea incontinuu:

–        O sa fie bine, o sa am grija de tine, nu-ti fie frica…

In bratele lui nici nu avea cum sa-i fie frica. Era unicul loc din lume in care se simtea cea mai fericita fiinta, cea mai implinita si absolut sigura ca orice s-ar intampla el va avea grija de ea. Acelasi lucru simtea si acum. Era fericita. Iar stralucirea din ochii lui s-a transformat atunci intr-o mare de lumina, in care ea s-a scufundat pe nesimtite. Nu mai auzea decat o bataie indepartata de inima.

Geamul ramanad deschis peste noapte, dimineata la prima ora  pe Eliza a trezit-o zgomotul primului tramvai iesit pe linie. Avea o senzatie stranie, de calm, de liniste interioara. Isi aducea aminte visul, partial, fara sa inteleaga mare lucru. Doar ca dintr-o data si-a dat seama ca stie numele barbatului din parc. Il chema Dan. Il vazuse in visul ei. Isi aducea aminte putin din vis, doar ca el o tinea in brate iar ea era fericita.  Ca nimic nu mai conta si ca se simtea in siguranta in sfarsit. S-a ridicat din pat, a inchis geamul si s-a culcat din nou, dormind linistita pana pe la ora 8

Cand s-a trezit era mult mai limpede. Isi aducea aminte visul, aproape in intregime, numai ca nu intelegea. Treptat a inceput sa realizeze ca era vorba despre o revolutie. Probabil revolutia din 1989 si ca totul pare sa se fi intamplat la Timisoara. A facut legatura si cu frigul din vis. Da, asta trebuie sa fi fost. Dar ce legatura avea ea cu un eveniment intamplat pe vremea cand nici nu era? Urma sa se nasca in vara anului urmator.
A plecat apoi la facultate, oarecum linistita, aducandu-si aminte si de vorbele ghicitoarei care ii spusese ca toate se vor rezolva, si ca de ea depinde ca sa fie bine. Peste doua zile urma sa fie ziua ei, si presimtea ca pana atunci va intelege. Era insa foarte nerabdatoare sa se reintalneasca cu acel barbat si sa se convinga daca avea vreo legatura cu baiatul din vis. Si a aflat curand ca avea.

Amintiri – episodul III

Episodul I il gasiti aici si episodul II aici.
In noaptea care a urmat Eliza nu a mai avut nici un vis. Puterea subconstientului ei scazuse mult, secatuise dupa visul de noaptea trecuta. Nu mai putea si nu mai vrea sa-i comunice nimic. A dormit, agitata ce e drept, dar a dormit profund, curat, odihnitor.
A doua zi s-a trezit mai tarziu. Era sambata, nu avea mare lucru de facut. Voia doar sa se linisteasca si sa uite de tot. Aproapre ca nu-i mai pasa. Doar gandul la barbatul din parc ii mai stranea inca senzatii ciudate, amintiri nestiute ii rasareau in fata ochilor, dorinte pe care nu le-a mai simtit pana atunci apareau si dispareau brusc, un dor nestiut o ravasea cu totul. Ar fi vrut sa-l intalneasca. Nu neaparat ca sa afle ceva de la el. Doar sa fie cu el, sa-si asculte inima batand cu putere sub privirile lui patrunzatoare.
Stia foarte bine ca e posibil sa nu-l mai intalneasca niciodata. Si o durea deja asta.
A lenevit pana spre seara apoi la insistentele lui Abel au iesit la plimbare in parc. Fusese o zi torida, iar acum se racorise putin. Incepuse sa bata un vanticel diafan care o facea fericita. S-au plimbat, ea a mancat ingheatata din care i-a dat un pic si lui, apoi, instinctiv, s-a indreptat spre banca pe care statuse cu doua seri in urma. Picioarele ei nu au asteptat comanda spre intracolo ci au mers pur si simplu din propria lor vointa. Fiecare celula din corpul ei voia sa fie acolo unde ar fi putut sa apara din nou el. Fiecare gand din mintea ei se intreba de ce, dar se gandea doar la el. A stat acolo cu aceeasi carte in mana vreo jumatate de ora. Timp in care nu a citit nici un rand. Desi ochii ei au poposit continuu pe paginile scrise. Ochii poate chiar au citit, dar mintea nu a fost in stare sa inteleaga. Era uimita de ce simtea. Il vazuse doar pret de vreo 10 minute.
Si chiar cand se pregatea sa plece a auzit o voce din spate:
– Unde ai fost ieri? Te-am asteptat.
S-a intors si l-a vazut. Era barbierit proaspat Imbracat ceva mai ingrijit, arata mai tanar. Parul negru, tuns proaspat ii stralucea in soare. Doar ochii erau aceeasi. Privirea de fapt.
S-a balbait incercand sa raspunda ceva, dar el a intrerput-o:
– Esti atat de tanara. De ce ai vrea sa vorbesti cu mine? Eu sunt doar un om in varsta pentru tine. As putea sa-ti fiu tata.
Eliza din nou nu a reusit sa spuna nimic. De data asta nici nu a mai incercat. Era atat de fericita ca-l vedea incat nimic nu mai conta.
S-au asezat pe banca amandoi. Fara sa mai spuna nimic. Atunci el i-a luat mana si a inceput sa deseneze cu degetul in palma ei liniile vietii.
– Ai aceleasi palme moi, si aceleasi degete delicate ca de papusa.
– Despre ce vorbesti? Despre cine? Cine sunt eu? Sau cine am fost? tasnira intrebarile grabite de pe buzele ei.
– Te-am iubit, a spus el cu glas stins. Te-am iubit cum n-a mai iubit nimeni niciodata. Ai locuit in sufletul meu. Acolo a fost casa ta 20 de ani. In sufletul, in gandul si in inima mea. Te-am iubit zilnic, te-am dorit enorm, te-am visat alergand…
– Stai, despre ce vorbesti? spuse grabita Eliza.
– Despre iubire, despre emotie, despre trairi naucitoare, despre suferinta cea mai de prêt. Suferinta ingemanata cu iubire. Ce pot sa-ti spun mai mult? Tu nu simti nimic?
– Ba da. Tocmai ca simt. Si nu inteleg de ce. Ne-am cunoscut mult prea putin.
Lui ii straluceau ochii, iar ea nu-si mai putea desprinde privirea de la ei. Gandurile lor isi traiau propria viata impreuna. Doar ele. El s-a ridicat si i-a zis:
– E tarziu. Du-te acasa. Se intoarse si pleca incet. Eliza nu mai simtea nimic atunci. Parca i se epuizase sufletul si nu mai putea simti. Gandurile disparusera. A ajuns acasa ca in transa. S-a culcat si a visat din nou.