Amintiri – episodul II

Episodul I il gasiti aici.

Era noapte. Alerga pe strazi necunoscute. Mai intai singura, apoi au aparut de nicaieri si alti oameni, tineri ca si ea, chiar si copii, dar si altii mai in varsta. Era agitata, infrigurata, speriata chiar. Nu stia de ce sau de cine fuge, de ce fug si ceilalti. Oamenii pareau sa strige ceva, ceva ce nu intelegea. Parul lung si ondulat ii flutura pe spate, iar vantul rece de iarna ii taia respiratia. Desi erau si altii pe strada se simtea singura si parasita, complet neajutorata. Simtea o nevoie imperioasa de protectie. Atunci si-a dat seama ca de fapt avea nevoie de o anumita protectie, protectia cuiva drag, mai drag decat insasi viata ei. In acea clipa a inteles ca de fapt nu alerga de ceva, alerga catre cineva, alerga cu toata disperarea de care era in stare, cu toata dorinta coplesitoare de a-l gasi.

S-a trezit brusc, speriata si epuizata, gafaind pana aproape de sufocare. Goana nebuna parca nu se incheiase, continua inca. Inima ii batea nebuneste. Tinea minte perfect toate detaliile visului, frigul, multimea, si dorinta imperioasa de a-l gasi, dar nu intelegea nimic. De ce alerga? Pe cine cauta cu atata disperare? Ce era cu acei oameni? Ar fi vrut sa adoarma din nou si sa continue visul desi era infricosata, ar fi vrut sa ajunga la el, sa-l vada, sa-l atinga, sa stie cine este.

A doua zi dimineata s-a trezit buimaca. Era obosita si oarecum trista. Parca ii lipsea ceva important fara sa stie ce anume. Ar fi vrut sa vorbeasca cu cineva despre toate astea, ar fi vrut sa scape de golul din suflet.

A plecat la facultate, unde urma niste cursuri de vara, si s-a intalnit cu  Alina, prietena ei cea mai buna, careia i-a povestit despre vis. Trebuia neaparat sa-l inteleaga dar mai ales emotiile lasate in urma de el. Dar nici ea si nici Alina nu puteau gasi vreo explicatie. In schimb prietena ei i-a propus sa mearga la o ghicitoare celebra pe care o cunostea destul de bine. Poate asa ar fi gasit cheia acestui vis. Initial, Eliza a refuzat categoric pentru ca nu credea in asa ceva. Dar, pana la urma s-a lasat convinsa si au decis sa merga impreuna la terminarea cursurilor. Oricum nu s-a putut concentra sa urmareasca ce vorbeau profesorii. Era inca sub impresia puternica a visului. Il retraia, il simtea in ea, parca din ce in ce mai real si mai viu. In loc sa-si piarda din putere pe masura ce treceau orele, el era din ce in ce mai prezent in mintea si sulfletul ei. Parca avea o viata proprie, traia, se releva cate putin, dezvaluindu-i noi detalii, pe care nu le retinuse la inceput. Nu se putea gandi decat la goana nebuna, le senzatia de teama profunda, nu pentru ea neaparat, ci o teama generala, o stare de confuzie generala, o speranta nedefinita ca la capat totul va fi bine.

La terminarea orelor s-au dus la ghicitoare. Statea intr-un bloc la marginea orasului, in spatele blocului nemaifiind altceva decat un camp neingrijit de nimeni, salbatic si plin de flori de toate culorile. Fiind sezonul macilor, peste tot unde priveai erau pete rosii, sangerii, ce se leganau in vant.

Au avut noroc, era acasa si nu avea pe nimeni la ea. Le-a primit in casa si s-au asezat in jurul unei o masute vechi de lemn. Le-a privit pe amandoua si fara sa astepte vreo intrebare i s-a adresat Elizei:

–        Nu esti tu, cea care trebuie sa fii. Esti alta dar totusi esti aceeasi. Nu-mi place ce-mi transmiti, nu e bine, nu asa trebuie sa fie. Nu cred ca pot sa-ti ghicesc, pentru ca nu stiu cui ii ghicesc. Nu stiu cine esti. Sufletul tau e impartit in doua, doua felii, asemanatoare dar totusi diferite. Doar mintea iti este una, si incearca sa le impace pe amandoua. Esti confuza nu-i asa? De aceea ai venit, dar nu te pot ajuta.

–        Dar visul…. incerca Eliza sa spuna.

–        In afara de vis ti s-a mai intamplat si altceva ciudat in ultimul timp?

–        Da, a zis ea ganditoare.  Am intalnit ieri un barbat, care m-a facut sa ma simt la fel de confuza ca si visul, m-a facut sa uit de mine, desi am vorbit doar cateva minute.

–        Poate au legatura. Mai mult nu am ce sa-ti spun, decat ca trebuie sa fii atenta, sa incerci sa simti mai mult decat gandesti, sa te deschizi spre tot ce te inconjoara, si poate iti vei primi raspunsul. Doar de tine depinde.

Si s-a ridicat de la masa dandu-le de inteles ca e timpul sa plece. Au plecat, Eliza fiind la fel de nedumerita, poate chiar mai afectata de toate cele intamplate intr-un rastimp atat de scurt. Singurul indiciu dat de femeie a fost acela de posibila legatura intre vis si barbatul din parc. Si atunci a inteles. Cheia era la el. Trebuia sa-l intalneasca. Si a doua zi s-au reintilnit. Tot in parc. Urma sa afle despre el. Si poate si despre ea.

Amintiri – episodul I

In ziua aceea s-a intamplat ceva ciudat. Era o zi frumoasa, dupa atata ploaie aparuse in sfarsit soarele. Iesise in parc cu cainele la plimbare. Era usor amuzanta perechea pe care o formau. Ea inalta, blonda, slaba dar bine proportionata, cu trasaturile fetei clar conturate, usor masculine, intensificate poate de tunsoarea scurta, baieteasca, iar ciinele, pe numele lui Abel, mic, cu botul scurt, cu blana lunga de o culoare incerta, alergand ca sa tina pasul cu mersul elastic al stapanei lui. Ea era imbracata in haine usoare de bumbac, deschise la culoare si lejere, asa cum ii placea ei sa poarte vara. O camasa simpla, larga, de culoare lila foarte deschis, o fusta alba lunga pana in pamant si sandale romane, lejere fara toc. Doar un sirag lung de margele ii punea in valoare gatul frumos. Obosisera deja, si ea s-a asezat pe o banca la umbra binefacatoare a unui tei, si deschise cartea pe care o citea de cateva zile. Incepuse sa aiba de ceva timp o senzatie stranie, ca si cum ceva sau cineva ar fi patruns fara permisiune in sufletul ei. Cand, a observat apropiindu-se, un barbat la vreo 40 de ani, putin neingrijit, de fapt mai degraba nepasator cu aspectul lui exterior. Acesta i-a zis:

–        Stiu cine esti. Ai aceeasi privire, aceeasi tinuta dreapta si mandra. Dar, nu inteleg, nu ar trebui sa fii aici. Cum ai ajuns aici?

Ea l-a privit indelung, nu stia de ce dar nu-si putea lua ochii de pe chipul  lui. O atrageau ca un magnet ochii lui negri si adanci. O hipnotizau. Daca i-ar fi spus atunci sa mearga cu el, s-ar fi dus, oriunde i-ar fi cerut, fara sa se teama, fara sa se intrebe, condusa de o incredere oarba. Mai mult ca sigur nici nu a inteles ceea ce i-a spus, nu ca nu ar fi inteles sensul cuvintelor, ci pur si simplu ele nu au ajuns pana la ea, s-au oprit undeva pe drum intre gura care le-a rostit si urechea care trebuia sa le auda. Si nici nu voia sa stie ce a spus, voia doar sa-l faca sa mai stea, sa-i simta prezenta coplesitoare.

Atunci el a intrebat-o:

–        Care este numele tau? iar ea a raspuns ca vrajita

–        Eliza. Eu sunt Eliza.

–        Si cati ani ai?

–        Implinesc in august 23.

Barbatul scoase din buzunar un pachet de tigari si o bricheta. Ea il privea in transa. Ii urmarea gesturile, mainile cu degete lungi si frumoase, ca de pianist. Vedea cum deschide pachetul, scoate o tigara si o aseaza usor in coltul gurii.

–       De ce fumezi? Stii ca nu e sanatos. Fumatorii mor mai tineri. Flacara lunga a brichetei o trezise brusc.

El a privit-o indelung, cu ochi cercetatori, plini de uimire si de o speranta ciudata, neincrezatori, dar dorind sa creada in acelasi timp.

–       Conteaza? Poate e doar un mod de a scurta chinul, te-ai gandit vreodata la asta?

Apoi s-a intors si a plecat. Fara nici un alt cuvant. Eliza a ramas nemiscata. A stat asa o vreme, privind fix aerul in locul caruia statuse mai inainte barbatul. Parca plecase cu ceva din ea, parca ii luase o felie de suflet si nu mai era intreaga. O durea inima, de parca o rana i se deschisese brusc in piept. Abel a inceput sa se agite si a trezit-o la realitate. Abia atunci a observat ca soarele se pregatea sa apuna. Statuse asa mai bine de o ora privind in gol. S-a ridicat brusc si a pornit repede spre casa. A urmat visul.