Dincolo de sine

Venise iarna. Frigul pusese stăpânire pe tot, îngheţând raze de soare, stropi de ploaie, dealuri şi câmpii, dar şi suflete, vise sau speranţe. Întunericul apăsa din ce în ce mai greu, mai mult şi mai profund, inimi şi zâmbete. Cel puţin aşa simţea ea. Chipul îi era întunecat precum nopţile nesfârşite, ochii îşi pierduseră strălucirea, sprâncenele nu mai ştiau decât arcuirea mirării sau a încruntării, iar buzele nu mai rosteau vorbe calde şi uitaseră să zâmbească.

Se despărţise de prietenul ei. Îl iubise fantastic de mult, iar acum lipsa lui era resimţită până în ultima celulă a trupului ei. Se închisese în ea, încercând să uite. De fapt îşi luase un răgaz tocmai pentru a retrăi fiecare moment fericit alături de el. Se temea că dacă nu le va păstra vii în minte, le va pierde, şi odată cu ele orice speranţă de a mai fi fericită vreodată. În sufletul ei se ducea o luptă, dorinţa de a uita şi a merge mai departe fiind mai mereu învinsă de teama de a pierde. Fără acele amintiri considera că nu mai poate fi ea, nu mai întelegea rostul fiecărei clipe care trecea lent, într-un soi de agonie perpetuă.

Realiza că cei din jur începuseră să o evite. Transmitea prea multă suferinţă, prea multă tristeţe, iar ceilalţi nu voiau să se încarce, şi o ocoleau instinctiv. Plus că ştiau că nu au cum să o ajute, singurul ajutor posibil fiind cel pe care ea însăşi şi l-ar fi oferit. Începuse chiar, la un moment dat, să creadă că s-a întâmplat ceva cu chipul ei, şi a apelat la un salon de cosmetică de la ea din cartier, pentru a încerca să remedieze ce părea a fi în neregulă. Dar nu a folosit la nimic, ochii ei erau în continuare lipsiţi de strălucirea unui suflet împăcat cu el însuşi, buzele îi erau tot triste şi nesigure, vocea stinsă şi pierdută în negura ce îi acaparase sufletul. O sigură prietenă mai păstra legătura cu ea, încercând să-i vorbească despre orice altceva, în speranţa că durerea i se va stinge cu timpul.

Dar iată ce primărvara nu putea fi oprită. Venise vremea ei, se simţea liberă şi puternică şi împrăştia în aer o boare dulce, plină de sevă, seva vieţii. Era într-o duminică, a doua zi după ziua femeii, pe care ea o petrecuse tot singură, tot tristă fără să simtă nici cea mai mică bucurie în sărbătorirea unei zile în care orice femeie se simte iubită şi admirată, îşi celebrează însăşi feminitatea din ea. Soarele îşi arătase în sfârşit chipul după lungi zile ploioase, cum nu mai fuseseră de multă vreme. Toată suflarea revenise brusc la viaţă, înviorată de aerul cald de primăvară.

Prietena ei a sunat-o spunându-i să se îmbrace repede, că vine să o ia ca să meargă undeva la marginea oraşului unde ştia o poiană minunată, ca să se bucure de prima zi frumoasă de primăvară. Nu putu rezista elanului acesteia, aşa că se îmbrăcă şi curând se aflau amândouă pe malul unui mic pârâiaş, într-un loc parcă desprins din basmele copilăriei. Cum s-au dat jos din maşină au simţiti mirosul intens de pământ reavăn şi dulce iar un vânticel jucăuş le-a ciufulit zburdând vesel prin părul lor. Câţiva ghiocei pătau cu albul lor imaculat pământul brun de sub un copac golaş. Muguri verzi de iarbă împungeau şi ei pământul din loc în loc, luptându-se în smocuri hotărâte cu frunzele căzute astă toamnă, încercând să le dea la o parte. Razele de soare se agăţaseră sclipitoare de crengile copacilor, aparent lipsite de viaţă, dar în care mustea seva puternică a reînnoirii. Şi în pârâul care susura printre pietre, soarele îşi trimisese săgeţile fermecate pentru a da viaţă fiecărei picături de apă.

Misterul revenirii la viaţă a întregii naturi pătrunse şi în ea, pe nesimţite. Simţi deodată ca şi cum un lacăt greu ar fi căzut descuiat, de pe sufletul ei. O libertate fără margini puse stăpânire pe ea iar sentimentul că nu e singură, că nu mai e doar ea, ci că face parte din tot acel spectacol al naturii, nu ca un simplu spectator ci ca un personaj principal, fusese atât de puternic încât se simţi eliberată de toată suferinţa din trecut. Soarele nu mai sclipea acum doar printre crengile copacilor şi în apele vesele ale pârâului ci şi în ochii ei. Ghioceii nu mai înfloreau doar la umbra bătrânului copac ci şi în zâmbetul de pe buzele ei, cântecul păsărilor şi zumzetul insectelor îi alungaseră orice gând, eliberând muzica din sufletul ei. Armonia naturii creştea în ea, iar chipul ei recăpătă strălucirea şi frumuseţea de altă dată.

Mulţumită de ideea pe care o avuse, aceea de a ieşi amândouă în mijlocul naturii, prietena ei o privea transfigurată. Ştiuse că orice i-ar spune, orice cuvinte ar fi ales pentru a încerca să o scoată din starea ei, nu ar fi folosit la nimic. În schimb, contactul cu natura revenind la viaţă după agonia iernii, avea să aibă un impact puternic asupra sufletului ei dezrădăcinat, care trecuse prin aceeaşi moarte, şi care reînvia acum cu toată forţa. Îi spuse doar atât. “Cât de frumoasă eşti…”

shakti11-250x250

Pe drumul de întoarcere atmosfera era cu totul alta decât atunci când au plecat de acasă. Turuiau amândouă, vesele şi fericite, făcând planuri de a reveni cât mai curând, atunci când va mai fi din nou frumos şi cald, în mijlocul naturii. Prietena ei îi propuse însă altceva, pentru restul după-amiezii. Făcuse o rezervare la un salon cu totul special, o oază de pace în agitaţia Bucureştiului, Centrul Shakti, despre care auzise recent că îmbina metode şi tehnici de înfrumuseţare exterioară cu cea de reechilibrare interioară prin intermediul terapiilor alternative, al masajelor şi al serviciilor de dezvoltare personală.

Din paleta largă a serviciilor oferite alesese deja pentru ea şi prietena ei câte o şedinţă de terapie cu remedii florale Bach, care nu luptă împotriva manifestărilor dizarmonioase ci sprijină dezvoltarea unei calităţi opuse care echilibrează aceste stări. Schimbările se produc blând, prin insight-uri şi activarea resurselor interioare, prin manifestarea unor calităţi de care uitasem sau pe care nu le descoperisem înca. Exact ceea ce avea nevoie prietena ei pentru a completa efectul început în sânul naturii. Apoi urmau să se bucure de serviciile oferite de un coafor din cadrul aceluiaşi Centru Shakti.

shakti-13-250x250

După cele câteva ore petrecute acolo, după şedinţa absolut miraculoasă cu remedii florale Bach, acum când părul ei era tuns şi aranjat după ultima modă, privindu-se în oglindă, ea avu încă o revelaţie. Din oglindă o privea cu un zâmbet plin de încredere însăşi Shakti, plină de acea vitalitate, senzualitate, putere de dăruire, farmec irezistibil şi bucurie de a trăi. Feminitatea ei răzbătea acum, în sfârşit, la suprafaţă transformând-o într-o femeie puternică, capabilă să ia totul de la început, conştientă că fericirea ei nu depinde de nimeni altcineva, ci doar de ea, pentru că acum ştia cine este, ştia să se iubească şi să poată astfel oferi la rândul ei toată iubirea de care era în stare.

“O să mai venim aici, nu-i aşa?”

Articol scris pentru proba a şasea a competiţiei Spring SuperBlog 2014.

Plăcerea cititului

Într-o dimineaţă, pe un raft pe noptieră, stăteau ca de obicei, o tabletă şi o carte. Tableta era plină de energie, fusesese la încărcat toată noaptea şi avea un chef nebun de stat la taclale. Cartea însă, era închisă. Altă dată, când stăpâna o lăsa deschisă, îi plăcea şi ei să stea la poveşti, cu tableta, laptopul, sau cine se mai nimerea prin preajmă.

Tableta se agita acum de una singură, extrem de nemulţumită că nu avea cui să-i împărtăşească ce mai văzuse ea zilele trecute pe net, în special pe Facebook sau prin vreun magazin online, unde stăpâna găsea mereu lucruri interesante de citit sau de cumpărat. Ar fi vrut să-i spună cărţii de lângă ea, că văzuse acum câteva seri ceva mai special, ceva ce se pare că le-ar face concurenţă serioasă, ei şi cărţii celei vechi şi atât de iubite de stăpână.

Cartea însă, nu spunea nimic. Îşi păstra pentru ea toate cuvintele, şi aştepta momentul când stăpâna o va deschide din nou, pentru a-i desfăşura în faţă superbe imagini, pentru a-i stârni emoţii intense, pentru a trăi împreună clipe de neuitat, filă cu filă, rând cu rând, literă cu literă. Ştia prea bine că nimeni nu poate trece prin viaţă fără ea, fără toate poveştile ei de iubire, fără romanele ei scrise sub veacuri trecute sau contemporane, fără poeziile prelinse din ea, seducătoare şi îndrăgostite, fără aventurile pe care oricine le citea, le trăia împreună cu personajele ce se desprindeau parcă dintre filele cărţii, povestindu-şi ele însele întâmplările fantastice prin care treceau.

Dar, în acea dimineaţă, se întâmplă ceva nemaivăzut. Lăngă cele două personaje, stăpâna aşeză cu multă grijă un alt gen de tabletă, destul de asemănătoare cu cea care se simţise până acum foarte importantă şi unică, acolo pe raftul noptierei. Era ceva mai mică decât ea, avea doar 6 inch, faţă de cei 7 de care era foarte mândră a noastră tabletă. Aceasta îi dădu imediat un ghiont virtual cărţii, strigând disperată spre ea:

– Trezeşte-te! Uite cine a venit! Cine este? Trebuie să aflăm urgent. Mor de curiozitate. Pare a fi ceva între mine şi tine, pentru că am reuşit să citesc puţin şi am văzut că scrie pe ea eBook. Cred că este exact cea la care se uita stăpâna în acel magazin online. Să ştii că eu nu accept să-mi facă nimeni concurenţă aici, indiferent de cât de deosebit ar arăta. Tu n-ai decât să taci eu o să îi arăt cine sunt şi că nimeni nu-mi poate lua locul în sufletul stăpânei.

kindle

– Bună dimineaţa, şopti timidă noua sosită. Şi bine v-am găsit. Sper să nu vă supăraţi dar de acum voi locui şi eu aici, pe acelaşi raft cu voi. Dar să mă prezint, mă numesc eBook Reader Kindle Wi-Fi, şi sunt tot un fel de tabletă, ca şi tine, dar şi un fel de carte, ca şi tine, numai că electronică,  vorbi cu cele două colocatare domnişoara eBook.

– S-o crezi tu că e o dimineaţă bună. Ca să fi fost bună trebuia să-ţi vezi de treaba ta şi să nu vii aici să ne invadezi spaţiul nostru atât de intim şi plăcut, în care noi două nu ne concurăm niciodată una pe cealaltă, fiecare având rolul ei bine stabilit. Dar nu-mi fac probleme,  nu cred că eşti tu în stare de mare lucru, aşa mititică cum eşti şi cu ecranul ăla ciudat, cu butoanele tale aşezate anormal, şi pe stânga şi pe dreapta. Ia spune-ne tu ce poate să facă stăpâna cu tine…

– Păi ce să spun? Sunt mititică şi subţire pentru a fi uşor de ţinut în mână chiar şi ore întregi. Am doar 170 de grame şi doar 8,7 mm grosime. Cele două butoane pentru întoarcerea filelor sunt special aşezate pe ambele părţi pentru a putea fi ţinută cu o singură mână, paginile fiind derulate cu uşurinţă astfel.

– Bine, bine, asta am înţeles, dar ce e cu ecranul ăla ciudat, sunt sigură că e mult mai obositor decât minunatul meu LCD

– Hmmm, ecranul meu foloseşte cerneala, ca şi cartea de lângă noi.

– Ei asta-i bună, ce prostie e asta, tu nu ai cum să ai cerneală pe ecran. Mai ştim şi noi ceva tehnologie, crezi că poţi să ne prosteşti aşa pe faţă?

– Ştiu că pare incredibil, dar eu am un  ecran E Ink, iar tehnologia E Ink foloseşte cerneala clasică pentru a afişa un text similar celui întâlnit într-o carte printată. Ecranul meu poate fi chiar confundat cu o filă de carte, fiind extrem de asemănător cu ea şi se citeşte exact ca o hârtie reală. Ştiu că te vei simţi jignită dar trebuie să-ţi spun că eu pot fi citită oricând, chiar şi seara la culcare, fără a apărea vreo oboseală a ochilor, aşa cum se întâmplă la ecranele LCD ca al tău. Ca să nu mai spun că ecranul meu, Kindle, reflectă lumina precum hârtia obişnuită, eliminând reflexiile întâlnite în cazul ecranelor LCD. Eu pot fi folosită pentru citit atât afară, la lumina soarelui, cât şi aici în dormitor. Ceea ce în cazul tău nu prea e valabil…. Şi chiar mai mult de atât eu nu am o tehnologie E Ink obişnuită ci una E Ink Pearl care face să am un contrast cu 50% mai bun. De fapt, eu mă asemăn mai mult cu ea, cartea, decât cu tine.

– Uite, ştii ceva, eu zic să termini cu prostiile astea. Cum să te asemeni mai mult cu ea? Nu vezi că arăţi exact ca mine? Ai baterie, te hrăneşti cu electricitate, şi sigur consumi o grămadă şi te descarci în 2-3 zile. Eu sunt foarte mândră de bateria mea, care ţine foarte mult. Bine, asta dacă nu încap pe mâinile fiului stăpânei, care în câteva ore îmi epuizează toate resursele cu jocurile lui. Şi pun pariu că te şi încălzeşti teribil când eşti folosită aşa cu orele, cum zici tu.

– Din păcate pentru tine nici aici nu ai dreptate. Da, am şi eu o baterie, e firesc. Dar cerneala mea electronică nu necesită electricitate pentru a menţine o pagină de text pe ecran. Ştii cât se poate citi pe mine cu doar o singură încărcare? Până la o lună. Sper că ţi-e clar acum. Şi evident că nu mă încălzesc deloc. Şi ca să încheiem discuţia asta o să-ţi mai spun doar că pe mine poţi să mareşti sau să micşorezi fontul în 8 pasi, în funcţie de preferinţe. Şi că poţi căuta o frază sau un cuvânt într-o carte, într-o librărie sau pe o pagină WEB foarte simplu şi rapid scriind fraza sau cuvântul pe care doreşti să îl găseşti, iar eu îţi voi afişa de urgenţă toate rezultatele. Şi memorez chiar şi pagina la care ai rămas chiar dacă ai şters cartea respectivă.

– Bine. Am înţeles. Eşti o carte electronică şi ai o grămadă de facilităţi. Sunt sigură că ai costat o avere, dar măcar pare că stăpâna va fi mulţumită de tine.

– Nu e chiar aşa. Preţul meu este mic comparativ cu calităţile pe care le am. Şi chiar nu mă laud. Mai ales că pe site-ul de pe care am fost achiziţionată sunt o mulţime de oferte, preţul meu fiind redus cu aproape 100 de lei, de la 389 lei la 299 lei. Nu e chiar o avere, nu-i aşa? Iar plăcerea cititului, oriunde s-ar afla, şi numărul infinit de cărţi care pot fi accesate cu ajutorul meu, cu siguranţă o vor bucura enorm pe stăpâna noastră. Abia aşteaptă să meargă în concediu, am auzit-o eu când îi povestea unei prietene. Nu va mai fi nevoită să care după ea cărţile preferate, iar acolo pe plajă, în timp ce se va bronza, va citi cu cea mai mare plăcere orice îşi doreşte. Şi va face asta cu stil.

kindle-wi-fi

– Bun am înţeles şi asta. Deci eşti ieftină şi mai ai şi stil. Atunci ce importanţă mai au cărţile, aşa cum avea ea, vecina noastră, până acum? Nimeni nu le va mai iubi, nu le va mai dori, vor fi desuete şi vor muri de tristeţe fiind uitate de toţi.

– Nu este deloc aşa. Cum am fi putut exista noi, toate eBook-urile din lume, dacă nu ar fi existat mai întâi ele, cărţile tipărite? Cine ar fi avut nevoie de noi, dacă nu ar fi învăţat gustul bun al cititului, parcurgând mai întâi cărţile pe hărtie? Ce conţinut am fi transmis noi, dacă pe ele nu le-ar fi scris şi tipărit altcineva înainte? Noi, eBook-urile, nu suntem altceva decât un alt mod de a citi, mai uşor, mai comod, oriunde, în metrou sau în tren, în pauza de cafea, sau în parc în timp ce copilul se joacă, având la dispoziţie o întreagă bibliotecă virtuală. Am tot respectul pentru ea, cartea de lângă noi.

Iar cartea îşi înfoie paginile, fericită că încă o dată, a fost apreciată pentru tot ceea ce a făcut şi face pentru omenire şi pentru fiecare individ în parte, putând fi citită de acum, mult mai uşor şi plăcut de pe acest frumos eBook Reader Kindle Wi-Fi.

Articol scris pentru cea de-a cincea probă a competiţiei Spring SuperBlog 2014.

Hai la Doctor Deco

Cred că sunt un pic bolnavă, nu înțeleg ce s-a întâmplat

Sigur nu am luat otravă, n-am mâncat ceva stricat

Dar sunt tristă și mă doare, e prea rece peste tot

Delicată-s ca o floare, și zău, nu mă doare-n cot.

Trebuie să merg la doctor, leacul bun ca să mi-l dea

Și să aflu care factor, e vinovat de starea mea.

Poate că-mi lipsește râsul, veselia s-a pierdut

Mai că mă apucă plânsul, umorul mult mi-a scăzut.

Am ajuns la Doctor Deco, să mă sfătuiască deci

Cum să fac să învii iară, să nu mai am ziduri reci

Când stăpânii o să vie, din concediu de la Greci.

shop_logo1

“Doctore vreau o rețetă, iute bine să mă fac

O să fac și-o piruetă, dacă-mi dai ceva de leac”.

“Draga mea căsuță tristă, am remedii pe ales

N-o să mai plângi în batistă, şi o să te scap de stress.

Shabby chic ţie îţi lipseşte, şi vintage poate un pic

Banalul îţi prisoseşte, eclectic nu ai nimic.

Din analize rezultă, că eşti sănătoasă tun

Dar la mine tu ascultă, ce am să îţi zic acum

Doar cu micile efecte, pe care ți le acord

Vor fi foarte evidente, plusurile de confort.

 

O veioză ar fi bună, je suis une lumiere

Şi o să-ţi facă lumină, precum soarele pe cer

Toţi or să se minuneze, de aşa obiect sublim

Colţul o să-ţi radieze, zâmbetul îţi va fi deplin.

veioza-rosie1

Îţi prescriu şi nişte perne, cu aplicaţie de flori

Canapelele prea terne, or să-ţi dea de acum fiori

Şi primăvara visată, chiar acum se va împlini

O poiană minunată, sufrageria-ţi va fi.

perne flori

Şi apoi în loc de pastile, eu  un ceas ţi-aş pregăti

Ce-ţi va transmite iubire, la ore când vei privi

Este atât de romantic şi atât de inspirat

Încât o să îţi dea aripi, şi-o să te-apuci de cântat.

ceas inimi

Şi cum a ta vocea este, ca de măgar răguşit

O găină de poveste, pentru tine am pregătit

Să cotcodăcească pare, să te-anunţe c-a făcut

Un ou, pentru ea cam mare, dar e din pluş. Și-a tăcut.

gaina

Şi ca ultimă reţetă, un cuier ţi-ar trebui

Şi o să devii vedetă, oricine l-ar folosi

Va zâmbi că este funky, o mustaţă îmitând

E făcut din lemn de mango, vesel hainele purtând.

cuier mustata

Eu zic să le iei acasă, să le aşezi unde tu crezi

Că durerea te apasă, până ce vezi stele verzi.

Şi o să îţi fie bine, iarăşi veselă vei fi

Fără să investeşti în tine, mai mult decât ar trebui

Şi o să fii fericită, musafiri când vei avea

Când cu piesele vedetă, pe toți îi vei bucura.

Pentru că tu ești “acasă”, locul sfânt și mult iubit

Trebuie să fii frumoasă, rolul să-ți fie împlinit

Zâmbetele să se nască, și un sentiment cosy

Armonia să înflorească, în cei ce te-or locui”.

Aceste minunate decorațiuni interioare pot fi găsite și în  magazinul fizic din Str. Blănari nr. 12, București.

Articol scris pentru cea de-a patra probă a competiției Spring SuperBlog 2014.

O nuntă de vis

Soarele își târa după el ultimele raze. Seara căzuse brusc peste oraș. Parisul, oraşul luminilor, spiritual, poetic şi boem, atât de romantic pentru oricine ajunge acolo. Dar nu şi pentru ea. Rătăcea pe străzile parfumate de primăvara abia născută, cu gândurile mult prea departe pentru  simţi şi a vedea. Sufletul ei era pustiu. Ar fi putut însă să fie umplut cu atâta pace şi armonie, cu atmosfera blândă şi plină de iubire care răzbătea din inima acestui oraş al viselor împlinite, dar poarta inimii ei era închisă. După lungi ore de mers fără vreo țină pe străzi neștiuite, în faţă i se întindea acum, leneşă, Sena. Era aproape adormită în orele grele de seară, după ce toată ziua purtase pe valurile ei zeci de Bateau Mouche. Suspinase la fiecare sărut, la fiecare trecere pe sub Podul Pont Marie și la fiecare jurământ de iubire rostit în toate limbile pământului. Le crezuse pe toate, nu aveau cum să nu fie adevărate, pentru că ea, Sena, reflecta în apele ei adânci ca într-o uriaşă oglinda chiar sufletele lor, ale tuturor îndrăgostiţilor.

Mergând fără ţintă, simţi dintr-odată că nu mai era ea. Acum se numea Joan, chiar și Parisul se schimbase, nici oamenii nu mai erau la fel, totul era în agonie. Auzea şoapte în jurul ei despre un război care se teminase dar şi despre unul care urma să vină. Deznădejdea o cuprindea din ce în ce mai mult. Era singură, pierduse pe cineva, dar nu, nu fusese o moarte ci o despărţire. Se despărţise de iubitul ei Ravic, acesta fiind deportat înapoi în Germania, iar ea nu putea să conceapă a trăi fără el. Șuieratul trenului care îl răpise de lângă ea, ultimul sărut care i-a ucis inima și gândurile, o făceau pe Joan să să se închidă în ea ca într-un mormânt.

Se trezi cu inima bătându-i cu putere. Înţelese atunci, înţelese o dată în plus cât de mult i-ar fi lipsit dacă ar fi trebuit să se despartă vreodată de el. Chiar şi despărţirea de o noapte, despărţirea trupurilor îmbrăţişate, dar fiecare trăindu-şi propriul vis era prea mult pentru ea. Nopţile, cu harul lor, cu nebunia lor, le aduceau de fiecare dată o despărţire. Cădeau fiecare într-o altă lume din care celălalt lipsea. Dar numai pentru a se regăsi din nou, în fiecare dimineaţă, cu mai multă bucurie, cu mai multă iubire.

Cu o seară înainte iubirea lor ieşise cu adevărat la iveală, izbucnise ca un vulcan din piepturile lor, iar ei şi-au împărtășit toate gândurile, toate speranţele, din doi au devenit doar unul. După plimbarea pe care au făcut-o  seara cu vaporul pe Sena, după ce au băut  Calvados şi s-au simţit exact ca Joan şi Ravic privind pentru ultima oară Arcul de Triumf, după că şi-au jurat că nu se vor despărţi niciodată, el s-a aşezat în genunchi în faţa ei şi a întrebat-o.

– Vrei să fii soţia mea şi să-mi fii alături până în ultima clipă a vieţii mele? Vreau să avem cea mai frumoasă nuntă din lume.

salon du mariage

 

Fericirea ei a fost atât de mare încât nu reuşi să rostească acel cuvânt. Dar el ştia, Ştia prea bine. Atâta fericire aproape că nu se poate suporta. În asemenea momente nu poţi să nu te întrebi dacă nu ar fi mai bine ca viaţa să se termine aici. Mai fericit decât atât nu mai poţi fi vreodată. Deci ce ar mai putea urma?

Iubeau amândoi enorm Parisul. Era oraşul în care s-au cunocut. Doi venetici, doi dezrădăcinaţi. Iubirea lor crescuse împreuna cu dragostea pentru oraş. Ar fi vrut să-şi trăiască întreaga viaţă aici. Dar ea trebuia să revină în ţară. Părinţii ei erau amândoi bolnavi şi aveau nevoie de ea, să le fie aproape. Se vor întoarce deci acasă,  unde vor face şi nunta, cât mai repede, ca şi părinţii ei să se poată bucura de aceste momente unice.

În avion, în drumul spre ţară au discutat despre nuntă. Aveau amâmdoi inima grea, pentru că ştiau că nu vor mai putea reveni curând, sau poate chiar niciodată. Lăsau Parisul în urmă ca pe propriul lor copil. Sau ca pe un părinte, un părinte de suflet, care îi învăţase zi după zi să se iubească şi să îl iubească.  La un moment dat el se lumină la faţă și îi zise:

– Uite la ce mă gândesc. Unde ţi-ai fi dorit tu să aibă loc nunta noastră?

– Ştii foarte bine unde. La Paris, într-un mic salon de pe malul Senei, să pot privi apele grele de istorie… Aş fi vrut nişte foişoare elegante afară, să ne împărtăşim iubirea nu numai celor dragi, dar şi cerului, stelelor, întregii naturi şi întregii lumi.

– Da, iubita mea. Aşa vom face. Dacă nu putem fi noi la Paris, vom aduce Parisul la nunta noastră. Ce părere ai?

– Cum? E oare posibil? Nu cred că vom găsi nimic potrivit în ţară, un loc atât de frumos, de special, dar şi adaptabil, pe care să-l putem transforma în Parisul nostru.

– Nu se ştie. Vom căuta şi sper că vom găsi. Ce părere ai ca intrarea în salon să fie ornată imitând Arcul de triumf? Sau ca tortul să aibă forma Turnului Eiffel? Ca întreg salonul să imite forma unui vapor pe Sena?

– Ar fi absolut superb. Doamne, oare chiar e posibil să facem asta? Ar fi minunat să avem o piscină, care va înlocui apele Senei, şi un pod peste ea, sau poate un ponton. Acolo vom dansa valsul nostru, valsul iubirii noastre, iubitule, ar fi divin. Şi toate luminile acelea, să danseze odată cu noi. Oraşul luminilor. Nunta luminilor.

salon du mariage 3

– Sunt sigur că vom găsi un astfel de salon. Ar trebui sa fie amenajat în stil neo romantic. Aaaa, şi neapărat vreau acele foişoare de care spuneai tu. Şi spaţiu verde printre ele, şi multe flori. Și o zonă de lounge, unde invitatii să se poată relaxa în voie cu un cocktail delicios. Cu toții s-ar simți minunat. Iar salonul să pară a fi un vapor pe Sena cum spuneam. Numai să nu aibă stâlpi peste tot, cum au majoritatea sălilor mari pentru nunţi. Asta cred că va fi mai dificil de găsit. Vreau ca toți prietenii noștri, toți cei care ne vor onora cu prezența lor să aibă un loc la fel de bun, să putem să ne vedem între noi în orice colț de sală ar fi așezați aceștia. E important pentru mine asta. Şi un ring mare de dans. Să poată dansa toată lumea. Iar noi o să dansăm întreaga noapte, iubito.

– Iubitule chiar mă faci să visez. Să vedem dacă ne permitem să servim doar şampanie la nuntă, iar meniul să fie integral franţuzesc. Va trebui ca salonul acela să aibă bucătărie proprie, să putem discuta cu bucătarul şef despre fiecare fel în parte. Bucătăria franţuzescă este minunată dar destul de dificilă şi nu vreau să fie nimic în neregulă la nunta noastră.

– Și să nu uităm de fotografii. Mi-aș dori foarte mult să le facem lângă piscina, ca frumusețea ta să fie reflectată atât de aparatul de fotografiat cât și de apa care ne va aduc aminte mereu de fluviul nostru iubit, îi spuse el și amândoi căzură în cea mai dulce și frumoasă reverie.

http://www.topbridal.co.nz
wedding gowns

Ajungând acasă, a doua zi, au început să caute. Au întrebat prietenii, au căutat şi pe internet. Şi au găsit. Salon du Mariage Toujours l’Amour, până şi numele parcă era predestinat. Au mers acolo să-l vadă. Iar fericirea le-a fost deplină, când au văzut cu ochii lor cât de elegant, exclusivist, cu stil şi rafinament era totul acolo.Tot ceea ce şi-au dorit era în faţa lor. Salonul deosebit de elegant, fără acei dernajanţi stâlpi, ringul mare de dans, piscina cea mai frumoasă pe care o văzuseră vreodată, foişoarele… absolut totul. În plus faţă de toate acestea, au aflat că vor avea toaletă specială pentru mireasă, spaţiu de cazare deosebit de elegant şi convenabil la preţ, focuri de artificii deasupra piscinei, şi alte surprize cu totul speciale. Nu puteau găsi ceva mai potrivit.

Şi a fost nunta visurilor lor. Un vis real în care nu au mai fost despărţiţi nici măcar o secundă, un vis împlinit. A fost noaptea în care fiecare a avut roul principal în visul celuilalt, iar tot ce au construit împreună atunci avea să dureze întreaga lor viaţă.

Articol scris pentru proba cu nr. 3 a competiției Spring SuperBlog 2014.