Despre… nimic

Am început să scriu mai înainte un articol despre un subiect extrem de serios, un subiect plin de încărcătură emoțională, dar m-am răzgândit când era aproape gata. Și l-am șters. Pur si simplu nu am dispoziția necesară să scriu ceva ”greu”. Așa că m-am decis brusc să scriu despre …. nimic. Și văd că merge. Îmi zboară degetele pe taste.

Am luat efectiv o pauză. O pauză mentală. Nu vreau să mă gândesc la nimic anume. Las gândurile să curgă așa cum vor. Nu vreau să mă limitez, pentru că a-mi stabili o temă de gândire e echivalent cu a mă bloca la acel nivel.

O pauză emoțională. Poate o să-mi sară inima de emoție când am să văd că o plăntuță are un bobocel de floare, o mică și delicată nouă apariție, o nouă speranță de viață. Poate o să-mi aduc aminte de o pozna de a copilului meu și o să zâmbesc plină de dragoste și emoție. Sau poate, pur si simplu, nu o să simt nimic, absolut nimic, cinci minute sau o oră întreagă. Nu știu.

Să fiu ca un copil, fără idei preconcepute, fără planuri dinainte făcute, deschisă total la tot ce vine spre mine, așa cum vine, fără să judec, fără să interpretez, fără să îmi fac speranțe vis-a-vis de nimic.

E cald aici, chiar dacă afară e șocant de frig pentru data de 9 martie, la radio e muzică, și eu scriu. E extrem de confortabil fizic și psihic să fiu aici și să pot scrie. Orice, ceea ce simt sau nu, ceea ce îmi face plăcere, ceea ce cred eu că am de împărtășit voua. Poate și voi stați exact la fel ca mine, în fața calculatorului, în căldura propriilor cămine și răsfoiți blogul meu, și poate zâmbiți uneori întelegători.

Efectiv acum nu trebuie și nu pot să simt nimic. Nu vreau să am nici un fel de speranțe. Vise? Ce sunt alea? Vreau pur și simplu să vegetez. Ca o plantă. Ca un copac. Aștept căldura și lumina soarelui să mă încălzească. Știu sigur că va veni. Nu trebuie să-mi fac probleme din cauza asta, nu trebuie să sper, nu trebuie nici măcar să-mi doresc prea mult. Va veni și atat.  E firesc. La fel și ploaia. Poate va fi un pic de seceta în martie, dar sigur va ploua în aprilie. Contează? Nu.

Trăiesc. Sunt aici pe acest pământ. Sunt un om ca oricare altul. Am aceleași nevoi. Cred că tot ce trebuie să fie in viața noastră așa se pot numi: ”nevoi”, materiale, intelectuale, emoționale, spirituale, etc. Câtă vreme acestea sunt satisfăcute ce am putea să ne mai dorim? Ne puteam asigura hrana, avem un cămin cald, avem pe cineva care ne iubește, avem credință în Dumnezeu, avem milioane de cărți (sau bloguri hihihi) de citit și filme de văzut, de ce mereu ne trebuie încă ceva, pe oricare din planuri? Pentru noi oamenii nu e niciodată de ajuns ceea ce avem. Poate așa trebuie să fie, poate așa evoluăm, numai să fie în sensul bun, evoluția necontrolată să nu ajungă în final să devină involuție.

De fapt, ce este acest ”nimic”? Este locul în care poate să apară orice, poate să fie umplut cu orice, e deschis și disponibil pentru orice variantă. Este acea stare în care se poate întâmpla orice, nou și neașteptat sau vechi și deja știut. E acea lipsă de emoție care poate fi înlocuită oricând cu sentimente sublime și înălțătoare sau cu banalități. Depinde doar de noi. Să umplem golul cu tot ce e bun și frumos, cu lucruri plăcute, cu gânduri frumoase, cu emoții simple și adevărate.

Poate starea mea de azi e un semnal că trebuie să iau o pauză în a-mi lua în serios rolul și scopul meu aici. Poate e doar o toană de moment (femeile mai au și din astea). Nu știu ce e, și nici nu-mi bat capul cu asta. Voi vedea mâine, sau poimâine, sau în altă zi, ce dispoziție voi avea și așa voi face.

Ai peste 40 de ani si te-ai indragostit?

Da. Ai intalnit persoana care sa-ti trezeasca cele mai delicate emotii, de la care sa nu-ti mai poti lua gandul, pe care vrei sa o ai mereu alaturi de tine. Pare a fi aceesi dragoste ca la 20 de ani. Dar oare este?

Ei bine, cred ca o femeie se poate indragosti cu aceeasi tarie la orice varsta, dar niste nuante sigur vor fi diferite. E vorba de experienta acumulata, de deziluziile traite, de suferinta creata de ele in timp. Toate astea, intr-un fel sau altul, o  vor retine, nu isi va deschide chiar fiecare coltisor din inimia sa-i faca loc lui. Poate ca unele dintre ele sunt inca ocupate, e adevarat sunt doar niste urme, dar sunt, si undeva acolo noul venit poate fi privit ca un intrus. E posibil ca in astfel de cazuri mintea sa primeze inimii, si femeia sa decida chiar sa stopeze totul pentru a nu suferi din nou.

Dar daca acest prag a fost trecut, dragostea si emotiile pe care le va simti o femeie la 40 de ani vor fi mai profunde, mai pline de sensuri si de nuante, mai adanci, provenind tocmai din maturitatea si din puterea ei marita de intelegere. Intensitatea cu care vor fi traite toate senzatiile pe care le simte un indragostit va fi maxima. Corpul, inima si mintea ei vor fi capabile sa recunoasca si sa amplifice mult mai usor toate semnalele specifice sentimentului de dragoste, avand deja experienta acestora. In apropierea lui, fluturii in stomac vor da cu putere din aripi, palmele vor transpira, inima va bate mai repede, ochii nu se vor mai putea dezlipi de pe chipul lui.

Oricum, femeia la aceasta varsta exercita o puternica atractie asupra barbatilor, de multe ori acestia fiind chiar mai tineri decat ea, pentru ca este o prezenta cu totul speciala, fiind frumoasa, desteapta, magnetica chiar, avand totala intelegere a propriei persoane si a ceea ce poate sa ofere. Nimic nu ii lipseste femeii la aceasta varsta, experienta pe care deja o are o poate calauzi in a fi femeia ideala pentru barbatul pe care ea il iubeste. Daca la 20 de ani era prea tanara si necoapta, la 30 de ani mai facea inca greseli, acum la 40 ea este aproape perfecta.

Fericit trebuie sa fie acel barbat care a trait experienta sublima, ca o femei de 40 de ani sa se indragosteasca de el, pentru ca aceasta i-a oferit cu siguranta tot ceea ce si-a putut el imagina vreodata ca insemna dragostea.

Despre timp

Se spune ca timpul s-a comprimat in ultima vreme. Ca ziua e mai scurta, nu mai are 24 de ore ci doar vreo 16. Ca din cauza asta nu mai avem noi timp sa facem ceea ce faceam altadata intr-o zi. Se mai spune ca ar fi vorba despre rezonanta, despre cavitati magnetice si altele asemanatoare. Eu nu cred ca este asa. Cred mai degraba ca noi avem mult prea multe lucruri de facut si efectiv nu mai facem fata. E mai simplu si mult mai rezonabil de crezut. Chiar daca acum putem sa rezolvam o problema mult mai rapid, avand masini, telefoane mobile, internet si toate celelalte, acum de fapt avem mai multe probleme de rezolvat si nu ne mai ajunge timpul.  Tot suntem mereu pe fuga, la serviciu si inapoi, apoi ne ocupam de casa, de copii, de mancare, de haine, de cumparaturi, incercam sa ne mai si distram. Am obosit numai sa le scriu, daramite sa le mai si fac….

Eu am avut intotdeauna o problema cu timpul. Cineva ar spune, da normal, daca nu stii sa il gestionezi cum trebuie. Asta cu gestionatul chiar ma depaseste, le iau si eu asa cum vin, si incerc sa le rezolv cat mai repede si mai bine, fara nici o gestionare, cel mult o incercare de miniplanificare.

Dar problema mea cu timpul nu e asta. E faptul ca am senzatia ca trece prea repede si eu nu apuc sa traiesc destul in el. Ca nu apuc sa fiu destul de fericita, de bucuroasa, de multumita, ca nu apuc sa fac suficiente lucruri bune, si ca mereu trebuie sa astept. Mereu e ceva de asteptat. De exemplu, toata saptamana astept sa vina weekendul. Apoi toata iarna astept sa vina primavara.  Toata vara astept concediul si ziua mea din august. Apoi toata ziua astept sa vin acasa de la serviciu sa-mi vad copilul, apoi sa vina seara in care ma intalnesc cu iubitul, si tot asa. Niciodata nu pot spune, gata, eu acum vreau sa fie ziua mea, si sa fie, atunci cand vreau. Ar fi dragut, nu?

Stiu ca ce am scris mai sus e gresit, stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat, ca tot ce e cu adevarat important se intampla acum, cand eu scriu aceste randuri, ca a trai din asteptari si pentru ele, e cea mai mare greseala. Observ ca am inceput sa inchei toate articolele cu aceasta idée, poate asa mi-o voi insusi si eu cu adevarat, si poate si voi.  Timpul este acum si aici, haideti sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima.

EXISTENTA

M-alin cu dorul unui gand frumos,

Ma-mbat cu infinitul unui chip duios,

Iar inima…ca un trubadur actor,

Isi joaca rolul de iubit ocrotitor….

Iar gandul ca existi, ma face nor,

Un nor ce picura iubire-n zbor,

Pe chipul tau, pe trupul tau divin,

Ti-as saruta si urma pasilor…cu norul meu sublim.

Adrian P.