Despre cupluri

Cupluri tinere, cupluri mai varstnice, cupluri recente sau mai cu vechime, sunt tot felul de cupluri dar problemele care apar sunt cam aceleasi pe masura ce timpul trece si ele evolueaza. Daca ar fi sa facem niste grafice, curba sentimentelor, a relatiilor intime, a supararilor si certurilor ca ar fi cam aceleasi la mai toate cuplurile, cu mici variatii desigur. Viata in doi, ca si viata insasi este doar o roata, jobul ei fiind sa se invarta mereu.

Intotdeauna, debutul unui cuplu este cam la fel, cu o mare iubire, sentimente puternice, dorinta la apogeu, multa tandrete, vorbe dulci, alintaturi, cadouri si atentii la toate ocaziile reale sau inventate,  mult timp petrecut impreuna, lipsa nevoii de altii… dar si multa gelozie si poate si multe certuri. Cat dureaza perioada asta? Nu exista un termen fix, dar nu prea cred ca depaseste o jumatate de an. Apoi, treptat unele caracteristici incep sa se schimbe. Nu in toate cazurile ordinea in care au loc schimbarile este aceeasi. In multe cazuri, se incepe de la nevoia de a petrece timpul si cu altii nu doar in doi. Apoi se mai raresc cadourile si atentiile, si vorbele de alint. Mai rau e cand se incepe direct cu diminuarea dorintei si a libidoului, cand se raresc momentele intime. Oricum se ajunge si aici. Nu cred ca exista cuplu care la cativa ani de la casatorie sa mai aiba aceeasi viata sexuala ca la inceput. Si cred ca asa este totusi firesc, face parte din firea omului adica, ca ceea ce are la indemana sa nu mai fie la fel de tentant ca atunci cand trebuie sa lupte sa obtina. Iar inceputul relatiei vine dupa oarece eforturi de cuceririe…. Si mai e vorba si de monotonie, momentele devin aproape identice intre ele, si interesul scade.

Pe masura ce relatia avanaseaza cei doi se adapteaza la convietuirea in doi, poate certurile devin mai rare, ambii invata sa reactioneze cum trebuie la starile si trairile celuilalt, apar compromisurile – bune si necesare, daca relatia este ceea ce ne dorim, si merita sa le facem. Din acest mement, totul depinde de vointa celor doi, si de modul cum au evoluat sentimentele. Daca dragostea s-a stins complet, dorinta la fel, si nu exista alte motive serioase de a continua, de cele mai multe ori e mai bine ca totul sa se incheie. Ca sa ma ajut tot de OCTAVIAN PALER, uitati ce spune el:

“Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat”.

Dar nu trebuie sa fie asa. Oamenii au intotdeauna motive sa ramana impreuna. Trebuie sa aiba. Pentru ca daca vor incerca din nou, o noua relatie, un nou cuplu, istoria se va repeta. Pana cand? Daca exista inca sentimente, daca exista inca atractie, si vointa din partea celor doi, un cuplu poate ajunge sa vietuiasca impreuna zeci de ani. Si sa fie cu adevarat fericiti.  Isi pot impartasi reciproc tot ce au si ce simt, pot petrece impreuna clipe minunate, pot sa vina fiecare cu aportul lor de emotii, tandrete, duiosie, pot construi o casa impreuna, pot creste copii impreuna, apoi nepoti, pot avea efectiv o viata implinita impreuna.

Se spune ca, in timp, dragostea inflacarata de la inceput se transforma in altfel de sentiment mai apropiat de prietenie. Ma bucur enorm de cate ori vad cate un cuplu de oameni aflati la varsta a treia, plimbandu-se la brat prin parc. Ce poate fi mai frumos, mai linistitor, decat idea ca poti imbatrani alaturi de cel pe care l-ai iubit si cu care ai impartit totul cea mai mare parte a vietii tale?

Despre dor

Acest cuvant care se spune ca nu mai exista in nici o alta limba, ca e intraductibil in engleza de exemplu, e un cuvant fara de care nu cred ca mi-as putea exprima cu adevarat sentimentele si trairile. Cat de des folositi in conversatiile voastre acest cuvant? Si cat de des il folosec altii vis-a-vis de voi. Eu cred ca o zi in care nu l-am adresat cuiva sau nu l-am auzit spus noua de altcineva e o zi pierduta.

De cate feluri poate fi acest DOR. Dorul de mama? Daaaaa. Este cred ca cel mai important si pregnant din toate. Unde e mai bine decat in bratele protectoare ale mamei? Intotdeauna ne e dor de ea, de familie, de casa in care ne-am nascut si am crescut. Apoi desigur ar fi dorul mamei (al parintelui in general) dupa copilul ei. Cred ca e la fel de puternic, si devine poate din ce in ce mai covarsitor odata cu trecerea anilor. Interesant e ca copilul are o nevoie extrema de mama si tata in primii ani de viata iar parintii au mai multa nevoie de copilul lor spre finalul acesteia. Si dorul evolueaza in consecinta.

Oare e mai important dorul de trairi intense, de emotii si prea plin de sentimente? Sau cel de persoane? De persoanele care provoaca astfel de emotii. Nu stiu. Nu m-am gandit pana acum la asa ceva. Dar inclin sa cred ca emotiile in sine sunt cele care ne lipsesc, persoanele care le-au provocat de-a lungul timpului fiind diferite. Unele care poate ulterior s-au dovedit nedemne de ceea ce am simtit noi pentru ele.

Asa ca mai corect  ar fi sa spunem ca ne e dor de dragoste decat ca ne e dor de o persoana anume. Mai bine spunem ca ne e dor de viata, decat de cineva care ne-ar putea face, pe moment doar, sa simtim ca traim cu adevarat.  Cred ca si mai corect ar fi sa spunem ca ne e dor de noi insine. Asa cum eram cand eram copii de exemplu. Puri si deschisi la tot, fara idei preconcepute, fara nici un fel de blocaje, care lasam sa curga liber toate senzatiile si sentimentele. Asa cum eram cand eram adolescenti si ne-am indragostit fara limita de un coleg sau o colega, si eram capabili sa iubim intradevar fara limite. De noi cand eram tineri si stiam sa ne distram si sa petrecem cu prietenii, fara sa avem prea multe griji sau ganduri apasatoare.

Nu imi ramane sa mai fac decat o insiruire, o lista de doruri, spun aceste cuvinte atat de mult incat nu cred ca mai necesita vreun soi de explicatii.

DOR de viata, de iubire, de fericire, de bucurie – a ta sau a celor dragi, de hohote de ras, de emotii intense, de atingeri diafane, de mangaiere, de tandrete, de dulcea oboseala dupa un tel implinit, de libertate, da trebuia sa-l clasez mai pe primele locuri ca e cu adevarat important, de placere, de satisfactie, de sperante.  Daca am uitat vreunul aduceti-mi aminte ca asta inseamna ca nu l-am mai trait de mult si e cazul sa ma ocup de asta.

Ca sa inchei tot cu Octavian Paler…

“Dorul este focul care arde sperantele, dorintele, durerile…. Iar cenusa care ramane reprezinta amintirile….”

 

Timpul

El, timpul, ma obsedeaza. Ma obsedeaza trecerea lui peste tot si toate. E implacabil, imposibil de pacalit, curge mereu, dulce si amar. Ce face el? Trece pe langa noi, ne atinge cu aripa lui usoara, atat de usoara ca de multe ori nici n-o simtim. Mereu avem ceva de facut sau de gandit, am devenit insensibili, nu ii dam atentie, si el… trece. Iar si iar. Cu fiecare secunda, cu fiecare cuvant, cu fiecare gest, cu fiecare sarut, cu fiecare simtire.
La 20 de ani aveam o relatie buna cu el. Ne agream reciproc. Pe la 30 am inceput doar sa ne toleram, fara sa ne iubim prea mult. Acum, dupa 40 de ani, nu-l mai plac deloc si am senzatia ca nici el pe mine. Si stiu de ce. Pentru ca nu e decat un hot. Care ma fura de tot ce as putea face, trai, simti daca el nu ar fi atat de grabit. Si este din ce in ce mai grabit. Cred ca e la fel de nerabdator ca si mine. Poate a invatat chiar de la mine sa fie asa. Pentru ca eu mereu astept altceva, sper sa se intample ceva, sa vina o zi, o clipa in care sa fiu mai fericita. Si poate clipa aia chiar vine, intotdeauna vin si clipele alea, mai fericite, mai pline de trairi si satisfactii, dar din nou nu sunt suficient de atenta. Si imi scapa iarasi. Trece din nou.
Culmea e ca atunci cand asteptam, cand dorim ceva, sau chiar si atunci cand suferim, cand avem sufletul bolnav de tristete, timpul e diferit, se scurge greu, adanc si dureros ca un rau de lava fierbinte. El are acum mai multa rabdare, sta mai mult cu noi, parca ne vegheaza. Si lasa urme. Asteptarea e intotdeauna prea lunga. Suferinta la fel. De ce nu pot fi la fel si bucuria, si fericirea? Ele trec in mare graba. Timpul parca nu vrea sa le savuram cu adevarat, sa le inmagazinam in adancul sufletului nostru. Suntem superficiali cu aceste sentimente, poate pentru ca speram ca acele clipe vor veni din nou, vor fi frecvente, vor deveni poate o regula. Dar de multe ori avem o surpriza nu tocmai placuta. Nu intotdeauna fericirea vine in valuri, nu mereu ne umple casa, sufletul si gandul. Trebuie sa profitam de ea la maxim, atunci cand e la noi, cand ne calca pragul.
De mici copii facem, din pacate, eroarea de a astepta alte timpuri. Asteptam sa crestem mari, ca sa putem face tot ceea ce poate doar un adult. Si cand crestem intradevar, asteptam altele, sa terminam scoala, facultatea, sa incepem sa castigam bani, sa iubim, sa avem copii, asteptam de fapt sa treaca viata. Parca ne grabim spre final. In loc sa savuram fiecare moment. Par a sta inaintea noastra enorm de multe viitoare momente, dar trec toate intr-o clipa.
Octavian Paler spunea “Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata” http://www.intelepciune.ro/
Bagati de seama, timpul trece si pentru voi, chiar acum.
]

Gandurile

Vin fara incetare. Nu se opresc nicicand. Noaptea se transforma in vise. Colorate, animate, schimbatoare, pline de intelesuri ascunse. Nu renunta niciodata sa ne umple mintea, sa ne oblige sa le dam sens si fiinta, sa le facem sa devina reale, sa le exprimam in cuvinte sau sa le transformam in fapte.

De multe ori sunt triste, ingrijorate, intrebatoare, poate chiar tematoare, alta data senine si pline de satisfactie, sau emotionate si iubitoare. Ele se hranesc cu tot ceea ce am fost, suntem sau nu. Cu tot ce am vrea sa fim. Cu tot ce am vrea sa avem, sa atingem, sa ajungem. Cateodata privesc in urma… spre trecut, analizeaza cele intamplate, trag concluzii, poate si invataminte. Alte dati incearca sa anticipeze viitorul. Il planifica, da, pot fi foarte organizate, sau doar estimeaza variantele posibile, le apreciaza, si incearca sa le imagineze.

O parte din ele traiesc mai in adanc. In subconstient. Ele nu se lasa relevate, decat accidental, sau cand considera ca e momentul. Poate sunt doar niste vise, poate sunt reale, nu stim nicodata cu precizie. Dar pot avea o importanta majora in momente critice, pot sa ne sugereze ceva, aparent neimportant, aparent imposibil, dar care ne poate salva.

Poate nu stiti ce putere pot avea. Se spune ca daca acelasi gand se repeta de multe ori va deveni fara doar si poate realitate. Trebuie doar sa il ascultam, sa ii dam crezare, sa ii dam valoare. Si el va face totul apoi. Aseaza lucrurile in ordine, noi nu trebuie decat sa urmam pasii trasati deja dinainte.

Mai exista o clasificare a lor, in pozitive si negative. Poate cea mai importanta dintre ele. E posibil sa nu aiba nici o importanta ce anume gandim, daca gandim pozitiv. Daca putem extrage din tot ce ne inconjoara partea buna, daca reusim sa dam deoparte toate acele defecte atat de omenesti, rautatea, invidia, supararea.  Hai sa nu lasam gandurile sa ne umple mintea cu ce vor ele, sa le strunim, sa le punem la treaba, si sa profitam maxim de ajutorul lor. Va doresc sa ganditi bine.