Despărțirea

trecut[1]

Există ceva de care ne despărțim întotdeauna foarte greu, de multe ori chiar niciodată. Trecutul este acela de care ne cramponăm de foarte multe ori, ținem cu dinții de el, îl rememorăm și resimțim stările trăite anterior cu aceeași intensitate. Până la urmă e ceva firesc. Acel trecut ne aparține, în exclusivitate aș putea spune, e vorba strict despre noi în el, suntem adică implicați 100%. Chiar dacă au fost și alte persoane implicate în acea poveste, ele au propriul trecut, așa cum au propria variantă despre cele întâmplate, propriile emoții, propriile resentimente, dacă este cazul.

Cum am putea să nu ne pese, să-l uităm complet, să-l smulgem din memoria noastră și să-l aruncăm la lada cu gunoi? El există în noi și va exista veșnic, nici o despărțire efectivă nu se poate produce.

Putem însă să avem o atitudine pozitivă vis-a-vis de trecutul nostru. Indiferent că cele întâmplate au fost resimțite ca bune sau rele, cel puțin în momentul producerii lor, acum putem să privim în urmă cu inima deschisă, fără prea multe regrete, fără resentimentele de care vorbeam mai sus, și să încercăm să extragem cât mai multă învățătură din ele. În ideea de a nu mai repeta greșelile trecutului. Și să conștientizăm lecția pe care trebuie să o înțelegem și aplicăm de acum înainte.

Trecutul este în noi, dar tot în noi se află în formă de sămânță chiar și viitorul. De fapt cred că sunt mai multe semințe, nu doar una, eu nu cred în destin, viitorul este în mâna noastră, sub formă de stropitoare, trebuie doar să alegem care sămânță va fi udată, pentru a crește apoi ca vrejul de fasole plantat de Jack și care i-a adus acestuia și familiei lui bunăstare și fercire.

 

Non sens

Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.

Octavian Paler

Oare de ce, de cele mai multe ori, nu-i iubim pe cei care ar merita asta, pe cei cu inima buna, pe cei care ne iubesc si poate chiar ne cersesc dragostea? Cand avem la discretie ceva intotdeauna noi oamenii nu mai apreciem acel lucru. Cand cineva ne sta la dispozitie, ne vrea, ne doreste, ne face declaratii de iubire, nu prea mai exista nici un soi de interes. Dar daca ar fi invers, ne-ar fi greu accesibila acea persoana, s-ar lasa greu ca sa zic asa, ar fi cu totul si cu totul altceva. Am scapara de dorinta de a ne fi aproape. Si nu e vorba ca nu intelegem mental acest lucru, ca nu vrem, chiar nu e nici un fel de rea vointa, din pacate chiar nu putem sa-l iubim pe cel care ne cerseste dragostea. Care este explicatia acestui fapt, acestei realitati atat de dure? Ar fi simplu de spus ca e doar firea omului, ca ne este scris in gene sa apreciem mai mult lupta pentru castigarea unui trofeu decat trofeul in sine. Daca nu trebuie sa luptam pentru dragostea cuiva si ni se ofera totul pe tava ce sens mai are? Ca sa nu se intample asta ar  trebui sa existe un echilibru intre aportul fiecarei parti si iluzia de lupta pentru a castiga batalia (chiar daca ea este castigata deja de la inceput). De cele mai multe ori, fiecare dintre noi a fost pus de-a lungul timpului in ambele situatii, si in cea in care am iubit si am oferit totul dar nu am primit in schimb mare lucru, sentimentele noastre fiind desconsiderate dar si in postura de a fi iubiti de altul sau alta si noi sa nu fim capabili sa oferim aceeasi cantitate de iubire. Unii dintre noi am fost chiar si in situatia paradoxala de a fi in acelasi timp in ambele situatii atat de contradictorii. Probabil ca niciodata nu este un echilibru perfect intre ce oferim si ce primim. Poate nici nu trebuie sa fie. Dar sunt situatii, ca cele despre care vorbim acum, cand oferi totul si nu primesti nimic.

Noi oamenii, atat de inteligenti, atat de avansati in atat de multe stiinte, nu suntem capabili de doua lucruri foarte importante, vitale as putea spune. Sa ne controlam mintea… adica gandurile, si emotiile… sentimentele. Cred ca este posibil cu antrenament sustinut sa controlezi mintea, dar sentimentele nu cred. Cum ar fi sa cunosti pe cineva, care sa fie in mare ceea ce iti este tie necesar ca sa poti avea o viata buna alaturi de el sau ea, dar sa nu iti inspire nici un fel de emotie, de traire, in schimb sa poti sa-ti impui… de azi inainte eu il iubesc pe X. Ar fi cred cea mai mare realizare umana posibila. Sa vrei sa iubesti si chiar sa si poti. Noi ceilalti am ramane blocati in incapacitatea nostra de a iubi poate exact pe cine trebuie, pe cine ar avea tot potentialul de a ne face fericiti. Iar noi zicem cu mare naturalete, ce sa fac daca nu il iubesc. Nu pot sa-l iubesc. Se mai zice ca dragostea vine si cu timpul, convietuind, invatand sa-l iubesti pe celalat. Eu una nu cred asta. Dragostea asta a noastra, umana, nu e asa. Poate e exact invers, cu timpul se diminueaza, dar daca se porneste de la zero, lasa ca nu-l iubesc dar il voi iubi cu timpul, sansele sunt nule.

Stiu, e tot unua din postarile mele realist – pesimiste. Dar promit ca o voi compensa cu una optimista cat de curand.

Oameni


Sunt sau au fost tot felul de oameni in viata noastra. Sunt oameni cu care doar ne-am intersectat, fara sa avem vreun contact direct cu ei, sunt oameni cu care am avut de-a face, dar nu ne-au impresionat in vreun fel, uitand de ei destul de repede dupa ce nu i-am mai revazut, si mai sunt sunt si oameni pe care i-am cunoscut mai putin sau mai mult dar care ne-au lasat urme adanci, bune sau rele.

Cred ca despre acestia din urma merita sa vorbim cel mai mult. Si nu neaparat despre cei care ne-au afectat vietile in rau, despre aceia chiar nu merita sa vorbim deloc, trebuie doar sa-i uitam, definitiv. Raman doar oamenii care nu au intrat in viata noastra degeaba, probabil ca au avut un rol, un scop, mult mai important decat poate ne dam noi seama. Ei sunt cei care ne-au fost modele cand eram copii si poate si mai tarziu, ei sunt cei de la care am invatat ca a fi OM e cel mai important lucru din toate, ei sunt cei de la care am aflat cum putem sa fim mai fericiti, ei sunt cei care ne-au marcat poate existenta.

Nici ei nu erau perfecti, cum nu este nimeni de fapt, cu siguranta aveau si ei defecte, dar pentru noi, vis-à-vis de noi, erau ceea ce trebuia in acel moment, atunci cand i-am cunoscut, au picat la momentul potrivit, cand noi poate aveam nevoie de un mentor sau pur si simplu de un sprijin, moral, emotional sau poate chiar material. Poate pentru altii acea persoana nu a reprezentat nimic, poate in fata lor era doar un om obisnuit, pentru ca  nu toti avem aceleasi nevoi, nu toti avem aceleasi afinitati, nu toti rezonam la aceeasi vibratie.

Mai este acea persoana in viata voastra acum? Mai mult ca sigur ca nu. Astfel de oameni, astfel de intalniri, astfel de intamplari nu dureaza o viata, vin si trec, numai ca noi iesim schimbati din aceasta intersectie, mai maturi, mai hotarati, mai bine echipati pentru viata.

Cateodata poti fi atat de marcat de etapa aceea din viata ta, incat sa ajungi sa te intrebi daca a fost un mare noroc ca l-ai intalnit… sau un mare ghinion. Noroc am vorbit pana acum de ce ar fi fost, dar ghinion…? Ei bine da, dupa ce ai cunoscut un astfel de om niciunul din cei pe care ii vei mai cunoaste dupa aceea nu se va mai putea ridica la acel nivel. Asta ti-ar putea afecta oarecum viata, judecata, aprecierea celorlalti, care sunt si ei oameni, au calitati, si nu au nici o vina ca sunt comparati in mintea ta cu cineva care are un loc uimitor de sus  acolo.

Putem iesi de sub influenta unor astfel de oameni? Eu cred ca nu, ne va urmari imaginea lor toata viata, vom dori sa mai fim in compania lor, sa le simtim prezenta de acolo de unde sunt ei. Nu e vorba de dragoste, cred ca nu am fost indragostiti de ei niciodata, ci este un soi de dependenta, de nevoie de a ne simti sprijiniti si protejati de cineva caruia noi ii acordam niste merite cu totul speciale.

Avem nevoie de un astfel de om in viata noastra, iar eu una sunt fericita ca l-am cunoscut. Deocamdata cel putin.