Balada unui salahor

297959_293937447297125_776296630_n

Am pus mâna pe lopată

Prin suflet m-am apucat

Să sap şi am dat de-o piatră

Nărav înrădăcinat.

Cu hei rup şi cu sudoare

Reuşii să o strămut

O blândă rază de soare

Luminând umbra din lut.

A fost bucurie mare

Înăuntru să zăresc

O comoară arzătoare

Cât pe ce să mă opresc

Să o cheltui ca simbria

Deşi încă n-o aveam

Să m-ascund sub pălăria

De virtute ce-o visam.

Dar lopata nu se lasă

Vrea să sape mai adânc

Mai aproape de acasă

Dacă sap, poate ajung.

Şi dădui de pietricele

Colorate şi zglobii

Voiam să mă joc cu ele

Să le-aştern în poezii

Văzând în ele scânteia

Stelelor ce n-au căzut

Am crezut c-am găsit cheia

În alt chip. Un chip de lut.

Dar am înţeles că minte

De săpat mult mai aveam

Dincolo chiar de cuvinte

Poate-o fi ce căutam.

De atunci tot sap întruna

Salahor fără liman

Poate mi-oi primi arvuna

Peste-o zi sau peste-un an

Pacea s-o găsesc în mine

Liniştea s-o cuceresc

Dragostea să-mi fie pâine

În Adevăr să trăiesc.

 

Evoluăm sau nu

scara_spre_cer[1]

Privesc oamenii în ochi. Unii ma privesc la randul lor atunci când stăm de vorbă, alţii evită interacţiunea directă a ochilor noştri privind în oricare altă parte. Se spune că cei care evită privirea directă spre celălalt au ceva de ascuns, nu sunt persoane sincere, dar eu cred că nu e doar atât sau nu e deloc aşa. Suntem la fel dar atât de diferiţi. Orice generalizare mi se pare de prost gust, de fapt fiecare dintre noi având propriile motivaţii pentru gesturile, modul de comportare sau atitudinile abordate. Avem mecanisme de reglaj atât de fine şi delicate, trăiri interioare atât de complexe, aspiraţii atât de intime, dar toate pe fondul unei construcţii similare. Mă fascinează asemănările noastre atât de diferite.

De multe ori mi-am dorit să fiu pentru o clipă cel care trece pe lângă mine pe stradă. Să simt ce simte el, sau mai bine zis cum simte el, să văd lumea privită prin ochii, mintea şi inima lui, aceasta fiind de fapt realitatea lui, numai şi numai a lui. Niciunul dintre noi nu vede lucrurile identic cu celălalt. Fiecare dintre noi avem propria viziune asupra a tot ce ne înconjoară. Ne construim de mici, cărămidă cu cărămidă, cu ajutorul părinţilor, a învăţătorilor, a mediului şi anturajului personal, a societăţii cu regulile şi constrângerile ei, dar totul pe o fundaţie deja existentă, aceea determinată de gene, de locul şi momentul naşterii şi poate chiar şi de o karmă dacă ar fi să credem în reîncarnare.

Încerc de multe ori să-mi aduc aminte de realitatea mea de acum 10 ani de exemplu. Dar nu o mai pot vedea cu claritate, pentru că ochii mei s-au schimbat, pentru că eu m-am schimbat. Acum e doar o senzaţie, ca acea de deja vu, parcă am trăit şi am simţit cândva într-un anume fel, dar cum era, cu precizie, nu mai pot spune. Nu vorbesc aici despre amintiri, despre memoria celor întâmplate, ci despre percepţia mea de atunci. Aş vrea să pot să văd din nou cu ochii  de acum 20 de ani, apoi de acum 10 ani şi poate aşa aş reuşi să stabilesc un trend şi să-mi pot imagina cum voi vedea lumea şi viaţa peste alţii 10. Deşi nu cred că evoluţia este egală şi constantă. Depinde de încercările la care ne supune viaţa, de evoluţia per ansamblu a omenirii pe anumite perioade de timp, de vârstă şi experienţa de viaţă şi de multe altele.

Cred că evoluăm de fapt în salturi şi nici acestea egale. Vin momente care ne zdruncină din temelii şi ne obligă să ne schimbăm. Propria noastră voinţă cred că are o mult prea mică importanţă la acest nivel. Sunt forţe exterioare nouă care uneori au rolul de a ne smulge din amorţire şi ne trezim dintr-odată săltaţi pe o nouă treaptă de a cărei existenţă nici nu ştiam. Vedem brusc lumea dintr-o altă perspectivă. Dintr-un alt unghi. Linia orizontului e parcă mai departe cu cât suntem mai sus. Şi profunzimea e alta. Şi vine un moment în care începem să ne dorim. Căutăm ceva fără să ştim cu precizie ce anume. Dacă mai e încă o treaptă? Dacă e de fapt o scară fără sfârşit pe care am putea să tot urcăm? Începem să citim mai mult, ne întrebăm mai mult, ne dorim căi şi metode pentru a creşte. Iar viaţa ne oferă noi oportunităţi. Nu, nu ne micşorează treptele să urcăm mai uşor ci ne supune unor provocări din ce în ce mai dificile. Încercările devin mai grele, pentru că da, Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce. Iar noi ducem mai mult, pentru că am mai crescut un pic. Apar mici revelaţii care fac ca totul să aibă sens, un nou sens, iar provocările depăşite devin bătălii câştigate, pentru că tot ce nu ne omoară ne întăreşte cu adevărat.

O nouă treaptă, o nouă perspectivă, un nou orizont care ne atrage ca un magnet. Noi provocări, un nou salt. Şi cercul devine fără sfârşit…

Merită să ne dorim? Sau e mai bine să lăsăm totul să vină de la sine, atât cât e să vină… Sau poate nu avem încotro, sunt forţe care dincolo de noi ne obligă să creştem, ne obligă chiar să ne dorim asta. Sunt doar nişte întrebări, doar nişte supoziţii, nu am nici un fel de certitudine că cele de mai sus reprezintă legi care ar putea fi demonstrate în vreun fel, dar simt că nu sunt departe de adevăr. Dar care adevăr… 🙂

Duzina de cuvinte … şi atât

Nu pot rosti nicicând acest cuvânt, oribil

Prefer frumos, armonios, iubibil

Cât despre vrajbă nici nu vreau s-aud

Prefer doar împăcare să existe pe pământ.

Minciuna cu picioarele ei scurte

Învinsă de adevăr să fie, orişiunde

Şi un condur să mai primească-n dos

Că şi aşa are fundul cam jos 🙂

Fals poate doar să cânte o soprană

Când de talent este puţin orfană

Şi de impresie s-a înscris şi ea la canto

Ce amăgire… măcar de-ar fi cântat în esperanto.

Şi în amabil de-ar poza un om doar de faţadă

M-aş uita trist la el şi-aş ridica dintr-o arcadă

Prea toxic i-ar părea atunci dacă i-aş spune

Fii sufletist, fii bun, fii iubitor, şi ai să creşti cu adevărat, pe bune.

 

Asta a fost propunerea mea, uşor frivolă, pentru duzina de cuvinte din seara asta. Alte scrieri care merită citite găsiţi în tabelul de la psi.

Şi fără nicio legătură bineînţeles, decât cu un cuvinţel scăpat undeva mai sus, o dedicaţie pentru toate fetele din clubul psi şi nu numai 🙂

 

 

 

 

Duzina de cuvinte… Aşteptări

hepta_110718_99398900

Întotdeauna aşteptările pe care le avem vis-a-vis de alţii ne fac rău. Nouă, celor care aşteptăm de la alţii aumite reacţii, comportamente, atitudini, legate mai degrabă de ce credem noi că este bine, de ce ne dorim noi, nu de felul de a fi şi a gândi al acelor pesoane. Ne hrănim de multe ori cu speranţa că cei din jurul nostru vor răspunde dorinţelor noastre, exprimate sau nu. Dacă e vorba de femei lucururile sunt şi mai complicate, pentru că măsura în care noi ne exprimăm verbal, clar şi concis, aşteptările, este mult mai redusă ca în cazul bărbaţilor, care sunt mult mai dispuşi să spună explicit ceea ce doresc şi aşteaptă de la ele. Şi astfel, şansa unei femei de a fi dezamăgită creşte, proporţionl cu incapacitatea acestei de a înţelege că nasul bărbaţilor nu este, din păcate, atât de fin, şi nici radarul aşa de bine reglat, încât să prindă din zbor esenţa dorinţelor ei. Să ne imaginăm cam cum s-ar desfăşura lucrurile…  Trebuie făcută curăţenie generală, vine Paştele, primavara a sosit (cică), ziua e mai lungă, praful se vede mai bine în lumina soarelui, ea îşi imaginează că el va face tot posibilul să vină mai devreme acasă într-o zi pentru a o ajuta la curăţenie. Începe prin a spune… Offf ce mizerie e peste tot, nici nu se mai vede afară de cât praf s-a adunat pe ferestre. El nimic. Peste vreo două zile… Se aprope Paştele şi n-am ajuns cu covorul la curăţătorie…nu ştiu când o să reuşesc să fac şi asta. El nimic. Începe să fie supărata şi apatică. Nu mai vorbeşte cu el, nu mai râde la glumele lui, poate poate pricepe că se petrece ceva. El nimic. Cum nivelul spiritului de sacrificiu pentru datorie, este maxim la ele, se apucă într-o zi furioasă şi face toată curăţenia singură. Duce şi covorul la curăţătorie, numai ea ştie cum, şi cu ce efort, şterge şi geamurile, căţărându-se în poziţii în care riscul de a cădea este mare, ca să ajungă în colţurile unde el ar fi reuşit să le şteargă fără nici un efort. Dar ambiţia ei e la cote maxime. Seara, apare şi el, vesel şi bine dispus că a avut reuşite la serviciu, desigur că nu observă nimic, nici măcar botul ei de vreo şapte metri şi ceva.  Având în vedere că mai sunt doar două zle până la Paşti, îşi aduce aminte brusc că mama lui făcea curăţenie generală în perioada asta, şi o întreabă nonşalant…. Noi când facem curăţenia de Paşti că mama făcea zilele astea? Imaginaţi-vă cuiul de la grenadă deja tras, secundele numărate, dar mai erau câteva totuşi până la explozie. Dar întrebarea lui le-a anulat brusc pe toate, iar explozia s-a declanşat automat. Nu are rost să înşir cele spuse de ea, lacrimile, nervii, tonul vocii, sunt oricum mult mai edificatoare. Iar la finalul descărcării, el nu poate face decât un singur lucru, să o întrebe uimit…. Dragă, dar de ce nu ai zis nimic? Şi uite aşa s-a dus fericirea din casă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Nu ştiu dacă acesta este un adevăr general valabil, dar sunt convinsă că în multe cupluri se întâmplă scene asemănătoare.  Aşa că, bărbat fiind, dacă vrei să petreci sărbătorile în linişte şi pace, ar fi bine să fii mai atent decât de obicei la semnalele transmise de draga ta soţie sau iubită (nu că soţia nu ar fi iubită), şi să răspunzi, anticipat chiar, aşteptărilor ei.
sursa imagine

De la cei din tabelul de la psi am insa mari asteptari.