Duzina de cuvinte….Poveste de primăvară

Venise primăvara. Peste lume se aşternuse un haos total de verde. Oamenii ieşiseră la cules de privighetori. Prea cântau frumos ca să nu aduni vreo doua, să te joci puţin cu trilul lor şi apoi să le dai drumul. Eşecul iernii se vedea oriunde. Frigul ei fugise din calea razelor blânde de soare, albul ei se colorase în mai toate nunaţele de verde posibile, apoi, spre final, o luase razna de tot, începând să tragă cu ochiul la violet, lila, roz bombon, galben pai şi tot aşa, uitând că fusese nonculoare, şi că trebuie să ai grijă să le mai şi asortezi… Până şi cerul gri al iernii prinse a discerne, şi înţelese, în sfârşit, că pacea este egală cu albastrul… Şi se făcu albastru. Mai era şi un râu. Iarna dăduse iama în el şi până de curând puteai patina liniştit pe apele lui, chiar şi fără patine. Doar suflet trebuia să ai şi multă iubire desigur. Cine ar putea patina fără să aibă în el o cantitate anume de iubire? Sigur nu trebuie să vă spun eu că iubirea te face mai uşor, brusc începi să pluteşti, să zbori chiar, să dansezi, exact de aceste ingrediente ai nevoie ca să poţi patina. Problema era că râul nostru simţise şi el ceva. Iarna începuse să se teamă. Şi el… se înfioră. Uită că e îngheţat, pur şi simplu şi-l apucă dorul de ducă. Calculă în gând la ce valoare a înfiorării lui gheaţa toată se va face praf de stele… Şi înţelese brusc că nimeni şi nimic nu-l mai opreşte din împrimăvărarea sufletului lui. Venise primăvara.

Pentru că nu am fost prea mulţumită de prima duzină, am mai scris una pe care o înscriu tot în tabelul de la psi.

Poveste în zori


Au deschis ochii amândoi odată. Au deschis ochii asupra iubrii din ei, si pentru ei. În acea dimineată au înteles. Privindu-se brusc, adânc, în ochi, direct din vis, direct în ochii lui, şi într-ai ei. El s-a vazut pe el însusi în ochii ei abia treziţi din somn. S-a văzut iubit blând, iubit senin, iubit albastru ca ochii ei. Ea s-a vazut pe ea însăşi în ochii lui. S-a văzut adorată ca o zeiţă din Olimp, s-a văzut frumoasă ca Afrodita, înţeleaptă ca Atena, dulce ca ambrozia. Şi de ce simţea că-l iubeşte mai mult, el vedea asta şi o adora mai intens. N-au spus nici un cuvânt, nici un zâmbet nu a fost necesar, nici o atingere nu mai avea loc. Doar mângâierea din ochii lor era deajuns. Sufletele lor s-au cunoscut atunci cu adevărat. Au vorbit fără să cuvânte, şi-au zâmbit fără ca buzele să li se mişte, s-au atins într-un dans divin. Şi razele soarelui, abia născute, au luminat brusc totul in jurul lor, dansand si ele nevazute. Sau poate strălucirea născuta din sufletele lor, impletite pe veci, a fost cea care a făcut asta.
Era un inceput dar şi un sfârsit, inceputul iubirii dar şi sfârşitul viselor lor.
Azi a fost timpul pentru psi-luneală.