Ţărm de mare

tarm

Prin venele grele de soare

Îmi ţipă pescăruşi de foc

Nu înţeleg a lor chemare

De cer şi mare la un loc.

 

Valul se naşte din albastrul

Pierdut de ochii tăi tăcând

Sărută ţărmul ars de astrul

Ce îşi ucide razele arzând.

 

Marea zideşte Afrodite

Din spuma grea de-mbrăţişări

Cu unduiri de trupuri sfinte

Cresc valuri de înfiorări.

 

Îmi caut urmele cernite

Pe ţărmul zilelor ce-au fost

Valul de ieri le-a şters, spăşite

Născând un mâine fără rost.

Drumuri

Îmi plac drumurile. Drumurile în afara orașelor, drumurile prin câmpii întinse, prin păduri umbroase, printre munți semeți. Drumuri spre libertate. Spre nicăieri. Drumuri la capătul cărora poate fi orice. Te poate aștepta oricine. Dar nu-mi place să fiu singură pe astfel de drum. Ci sa ma țină cineva de mână. Și eu să stau doar în scaunul din dreapta, să privesc panglica nesfârșită și unduioasă a șoselei. Atunci abia simt că sunt una cu drumul. Cu verdele frunzelor și cu albastrul cerului. Toate culorile pământului, toate imaginile perindate în viteză prin fața ochilor, vin spre mine, trec prin mine, prin trupul meu, prin inima mea, prin sufletul meu, îmi invadează fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare globulă de sânge, îmi preiau gândurile și emoțiile și rămân pierdute în urmă. Mă curăță și mă luminează. Mă fascinează. Mă transformă. Atunci pot avea revelații. Atunci pot  ințelege că sunt doar o părticică din tot, din orizontul îndepărtat, de care ma apropii mereu fără să-l ating vreodată. Atunci înțeleg că orice vis se poate împlini. Numai să alegi drumul potrivit, cel spre tărâmuri frumoase, cel spre miazăzi, să ai mereu soarele drept reper, să te încălzească lumina lui blândă. Îmi place să merg în neștire și atunci când ploua. Dansul ștergătoarelor pe parbriz îmi creeaza o stare de transă. Firele de apă scurgându-se fără logică pe geamuri mă face să mă întreb dacă există vreo logică în existența mea. Sau daca trebuie să existe una. Dacă nu e mai bine să o las să curgă, pe firul ei de apă, pe șoseaua care se așterne în fața, fără întrebari, fără răspunsuri, doar savurand tot ce îmi iese în cale, luând tot ce e bun din ce îmi oferă ea, viața.

Drumurile chiar sunt ca viața. Nu conteaza prea mult nici începutul și nici sfârsitul lor. Conteaza doar drumul în sine, cum îl parcurgi, emoțiile, trăirile, dorul cu care îl stăbați. Drumurile sunt ca timpul. Trec prin noi cu o viteză uluitoare, lăsând în urmă doar amintiri.