Promisiune

5666857-lg2

Venise pe neaşteptate. Statea în faţa ei nemişcat. Întinse mâna spre ea, ar fi vrut nu doar să o atingă, ar fi vrut nu doar să o simtă aproape, ci să o pătrundă celulă cu celulă, să o inspire adânc în plămâni dezintegrând-o şi să o expire apoi recompunând-o, identică, ştiind că mai perfectă de atât nu ar putea fi. Stătu aşa cu mâna întinsă preţ de câteva secunde, apoi o lăsă să cadă inertă pe lângă trup. Nu voia să aibă nici o putere asupra ei, şi nu avea nici o putere asupra lui. Ştia. Ştia că dacă ar fi atins-o mirajul s-ar fi destrămat. Dacă ar fi încercat să se convingă că este ea, chiar ea, ar fi dispărut ca o Fata Morgana rămânând în urma ei doar un vag parfum. O privea doar cu ochi goi. Erau atâtea stări suferinde în el, erau atâtea emoţii antagonice, era atâta dorinţă şi atâta respingere, încât toate se anulau iar ochii nu mai puteau să le exprime. Nu rostea nici un cuvânt. Dar ce cuvinte ar fi putut spune? Ce cuvinte ar fi putut să încapă în ele toată iubirea zdrobitoare, năucitoare din el. Să-i fi spus Te iubesc? Ce banalitate, ce cuvinte goale de sens… Mulţi le spuneau, prea mulţi, fără să ştie de fapt măcar ce înseamnă asta. Să-i fi spus că i-a fost dor? De ce să facă asta, îşi repeta în minte cuvântul DOR, îl spunea pe litere, ca pe o mantră, dar degeaba, era prea puţin faţă de ce trăise el de când a plecat. Deznădejdea pusese stăpânire pe el imediat ce închisese atunci uşa. Aşteptarea îi smulsese secundă cu secundă cu forcepsul, şi construise minute de chin, ore străine de viaţă, zile de …

Şi ea îl privea. Totul semăna cu visul ei. Un vis stăruitor, încăpăţânat, un vis din care se trezea speriată, fără să aibă consistenţa unui coşmar. O speria intensitatea lui. Nimic în viaţa asta nu trebuie, nu are voie să fie atât de profund, de tulburător. Ce bine de cei ce nu ştiu a simţi astfel. Poate că dacă toţi ar iubi astfel o dată în viaţă, apoi s-ar ascunde de teamă. Teama de a nu întâlni din nou o fiinţă care să îi facă să simtă din nou aşa. Teama că exact o astfel de persoană i-ar ieşi în cale într-o zi, într-o oarecare zi… şi n-ar mai putea suporta.

Şi se priveau ca doi străini. Dacă ar fi putut să îi vadă cineva, nu ar fi înţeles nimic. Poate că nu era nimic potrivit oricărei  înţelegeri. Era dincolo de orice.

Şi atunci el vorbi.

Promit că mâine…. o să mă las. De tine.

Asteptarea

Zilele trec incet, greoi, apasator. Se scurg cu greutate, ca un rau de campie, incarcat cu toate poverile celor pe langa care trece. Orele trec si ele stinse, pierdute pe ganduri, amutite de dorinta. Minutele insa sunt sprintene si nerabdatoare, ele trec repede, dar sunt atat de multe, infinite. Atat cat sa umple o ora trista si o zi pierduta. O ora trista fara tine, o zi pierduta fara noi.

Asteptarea face timpul sa se dilate la infinit. Sa stea in loc fara putinta sa mai inainteze. Dens si incarcat. Apasator. Nu vrei decat sa treaca, sa dispara din calendar acele zile. Azi sa devina maine, maine sa devina ziua in care el o sa vina. Daca o sa vina. Te intrebi atunci, daca acea clipa mult dorita va fi. Nu mai conteaza cand. Doar sa vina, doar sa fie. Daca tot ai asteptat o ora, o zi, o saptamana, o sa mai poti astepta. Oricat e necesar. Dar, exista el cu adevarat? Sau e doar un vis cald de vara? O idee incoltita in mintea ta uitata in asteptare? Nu mai esti sigura de nimic. Asteptarea topeste gandurile, visele si dorintele, le amesteca, le ravaseste cu  speranta ca poate le vei uita. Incearca de fapt sa te protejeze de tine insuti.

Si cu fiecare clipa de asteptare depasita, esti mai golita, mai stoarsa de suflet. Ai lasat in acel minut proaspat trecut inca o picatura din sangele sufletului tau sub forma unei lacrimi scapate fara sa vrei. Asteptarea nu e durere, nu e tristete, nu e suferinta. Nu e nici dorinta si nici speranta. E ceva din toate acestea amestecate intr-un simt nou, necunoscut pana atunci, pentru ca fiecare asteptare e diferita. Iar cea de acum e speciala. Intotdeauna e asa.