Poveste de Crăciun

Îl cuprinsese brusc o fericire stranie. O stare ciudată, de teamă amestecată cu speranță, îl trezise în miez de noapte pe băiețel. Mama lui îi tot spunsese de câteva zile încoace că anul acesta Moș Craciun nu poate să ajungă la ei acasă, pentru că vremurile sunt grele și lui îi este din ce în ce mai dificil să aducă cadouri tuturor copiilor, și cum ei locuiau departe de oraș, într-un mic sat răsfirat printre dealuri, să nu se aștepte la vreo vizită de la el. Pe la școala din sat, copii din clasele mai mari, vorbeau însă pe șoptite că nu exista Moș Crăciun și că de fapt părinții sunt cei care aduc cadouri copiilor de sărbători. Toate astea îl zăpăciseră pe micul băiețel, care se culcase în Ajun cu inima strânsă. Dar un zgomot ciudat îl trezise pe neașteptate. Cu inima bătându-i puternic în pieptul micuț, deschise cu teamă ușa camerei lui și privi înspre sufrageria unde bradul ornat de el și cu mama lui cu o seară înainte strălucea feeric. Auzi un tropot de copite și i se păru că vede pe fereastra casei o sanie mare care se depărta în viteză. Speriat dar plin de speranța că Moș Crăciun îl vizitase și pe el, păși în sufragerie, și cu mare emoție se apropie de bradul cel mare. Văzu o cutie mare, frumos ambalată în culori aprinse, și începu să o desfacă fremătând de nerăbdare.

Bărbatul se trezi brusc. Visa același vis în fiecare an în Ajunul Crăciunului. Era visul copilăriei lui. Mulți ani își dorise să-l vadă cu ochii lui pe Moș Crăciun, iar în acel an, aproape că îl zărise. Oricum îi simțise cu prezența, știa că fusese acolo cu doar câteva clipe înainte, în urma lui rămânând un aer misterios, diferit de cel obișnuit, camera și bradul arătând de parcă ar fi fost vrăjite. Toate astea și le rememora copilul devenit bărbat, cu aceeași stare de ușoară neîncredere, de uimire și adâncă recunoștință, că Moș Crăciun chiar există și că nu îl uitase pe el, băiețelul cel sărac.

Nu-și dorise niciodată cadouri scumpe, ci mai degrabă unele simbolice, care să-i aducă aminte de pasiunea și visul lui de pe vremea când era copil, aceea de a călători pe mare, de a naviga pe o corabie, marea fiind pentru el misterul, atracția și libertatea deplină pe care le-a așteptat, apoi, toată viața. Văzuse pe magazinul Borealy.ro, un Cadou Boatman, compus dintr-o machetă superbă a unei corăbii cu pânze, realizată manual cu multă măiestrie și cu o atenție deosebită, chiar și în cele mai mici detalii: puntea din lemn, velele din pânză albă vaporoase și cele două ancore laterale așezate grațios de o parte și de alta a prorei demonstrând acest lucru. Corabia era însoțită în acel cadou de o sticlă de vin dulce de viţă nobilă, Perez Barquero meşteşugit în regiunea Montilla-Moriles, cu un bouquet delicat exact pe gustul lui.

cadou_boatman1

O să-l primească oare?

Cu siguranță. Cu Borealy, vei primi întotdeauna la timp cadoul cel mai potrivit pentru cei dragi.

Duzina de cuvinte…Călătoria vieții

calatoria-pe-marea-vietii_9fb3f5391dd805

Neînțeleasa călătorie odată începută

Nu știm de ce și cine ne-a trimis aici

Când este spre sfârșit, de timp e înghițită

În căutarea a ce oare, și pentru ce atâtea piedici?

 

Frumoasele zile, gropița din zâmbet

Acel misterios bărbat de atunci

Armonia pașnică dintre soare și lună

Tinerețea magică, unde au dispărut?

 

Jurnal de miresme, simțuri rătăcite

Rid în surâsul obosit de prea multă viață

Semnele de la revedere  prea des făcute

Au devenit prea rare îmbrățișări de bun venit.

 

Articol scris dupa duzina de cuvinte propusa de psi.

Poveste de adormit copiii

A fost odată ca niciodată o femeie foarte frumoasă. Ea trăia pe meleaguri îndepărtate, undeva pe un munte înalt si friguros. Mereu era zăpadă pe acele tărâmuri. Albă si multă. Și destul de des erau avalanșe. Iar ea, femeia din poveste, se compara mereu cu ele. De fapt chiar și semănau. Avea acea femeie o energie debordantă, o mulțime de țeluri de atins mereu, o dorință de iubire si de viață fantastică, o forță interioră care i se citea pe chip și impunea în fața oricui o întâlnea. Când se îndrăgostea și intra în viața cuiva era un soi de catastrofă planetară pentru bietul om implicat. Avea femeia un dar să răvășească, să innebunească, să zăpăcească  atât de rău pe respectivul încât acesta chiar se simțea ca luat pe sus de o avalanșă. Nu i se putea împotrivi nicicum. Unii au comparat-o cu un vulcan, alții cu o tornadă, sau chiar cu un tsunami. Dar ea nu era nimic altceva decât o avalanșă. Și, evident, nu te poți pune cu ea. Poți să te ferești din calea unei avalanșe, daca ești suficient de pe fază ca să prevezi ce zace în ea, sau poți aluneca la vale odată cu ea, fără să te împotrivești în vreun fel. Dar trebuie să poți ține pasul. Să te poți menține la suprafață. Si majoritatea nu prea reușeau. Erau precum copacii, sau casele întâlnite în drum, erau spulberate fără drept de apel. Eiii, dar într-o zi, avalanșa noastră dragă întâlni în drumul căderii ei maiestuoase, undeva mai la vale, un bărbat ca o stâncă. Dar nu orice stâncă. Una uriașă, solidă, extrem de bine înfiptă in pământul de care aparținea, și de care nu voia să se rupă cu nici un chip. Vazând asta ea a fost extrem de mirată. Cum, cineva e mai puternic ca ea? Mai hotărât? Mai destoinic? Nu. Nu era posibil așa ceva. Atunci ea a încetinit puțin coborârea, aș putea spune că s-a și întors puțin din drum, lucru nemaivăzut pănă atunci la o avalanșă. S-a învârtit în jurul lui, s-a forțat de căteva ori, a împins cu toată puterea, a vuit înspăimântător, poate poate stânca va ceda. Nimic. Nu s-a clintit de fel. Și ghiciți ce s-a întâmplat atunci… Avalanșa noastră s-a transformat brusc intr-o ninsoare diafana, blândă și delicată, si a început sa se aștearnă duios peste bolovanul cu pricina, protejându-l de frigul iernii, mângâindu-l, sau cântându-i cântece uitate de pe meleagurile cele înalte. Iar cand a venit primăvara din nou, a început să se topească, apa dulce devenind, s-a infiltrat in toate fisurile acelei pietre, iar când un ger târziu a venit năpraznic, a înghețat brusc. Și a sfărmat pietroiul din interior. I-a topit inima cea de stâncă a acelui bărbat puternic și neînfricat, iar ea, avalanșa a redevenit femeia frumoasă și impunătoare, dar blândă ca soarele de primăvară de care el s-a îndrăgostit fără leac. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe :-).

Femei vs. barbati

Era un banc in care un barbat il intreba pe Dumnezeu de ce face el fetele asa de dulci si femeile asa de acre si nesuferite. Iar Dumnezeu raspunde ca el face doar fetele cele dulci iar femeile cele acre le fac ei barbatii.

Cam asa se intampla lucrurile in realitate. Pe parcursul casniciei, cei doi se schimba, sau poate isi arata adevarata fata cea pe care celalalt nu a vrut sa o vada sau nu a putut orbit de dragoste cum era. Apoi, barbatii sunt mai putini sensibili, asa sunt ei nu e nici o critica. Pe masura ce iubirea puternica de la inceput se diminueaza, ei devin mai putin atenti la ele, sunt mai reci, mai distanti, saruturile pasionale de la inceput se raresc. Apoi, unde la inceput ei nu ieseau fara ele in oras niciodata lucrurile se schimba si aici. Doamnele sunt lasate acasa si domnii ies intre ei la un … bowling de exemplu. Ele nu zic nu, dar raman asteptand acasa, uitandu-se pe geam de zeci de ori cand devine un pic tarziu si nu le pica tocmai bine nici asta.

In mare, cam toate cele bune si placute pentru ele la inceput (flori, complimente, vorbe dulci, sarutari si mangaieri) se raresc, iar toate cele care le displac (iesiri cu baietii, intarzieri, critici, indiferenta) se inmultesc exponential.

Cum reactioneaza ele la toate astea? Nu prea reactioneaza asta e problema. Tac si sufera. Femeile nu spun niciodata ce vor, ce ar trebui sa faca barbatul de langa ele ca sa fie mai fericite, cum ar trebui sa se poarte cand sunt impreuna, in intimitate chiar. Mai ales in intimitate, o femeie nu ar ”cere” niciodata ceva. Ele le dau acestora semnalele potrivite, si spera mereu ca ei vor fi suficient de atenti ca sa le inteleaga si sa stie ce au de facut ca lucrurile sa mearga perfect. Dar, din pacate, ei nu sunt dotati cu antenele potrivite pentru semnalele emise de ele. Si le cam ignora. Total sau partial. Iar ele din nou sufera pentru ca nu sunt bagate in seama, si ca desi le-au aratat de atatea ori ce vor (in felul lor considera ca au fost destul de explicite) ei nu percuteaza de fel. Incep sa aiba senzatia ca nu sunt iubite, dorite, placute macar de sot. Desi cu siguranta ei le iubesc si inca le doresc, dar felul lor de a-si exprima sentimentele e ceva mai rudimentar, mai putin evoluat decat la ele. De cele mai multe ori ei chiar considera ca nu e nevoie sa mai faca nimic pentru a le demonstra  ceea ce simt, ca doar le-au luat de neveste, demonstrand totul odata pentru totdeauna. Si gata.

Ei, toate neimplinirile si insatisfactiile create in acest fel, poate chiar si anumite frustrari, plus desigur problemele curente din viata fiecaruia, le fac de multe ori pe fetele dulci din banc sa devina in cativa ani niste femei blazate, obosite, fara chef de viata, care la randul lor nu ii mai inspira pe barbati la nimic.

Desigur exista si barbati sensibili si femei care stiu ce vor, dar din pacate astea sunt exceptii, regula fiind cea de mai sus. Poate din cauza asta e foarte posibil ca o relatie la cei peste 40 de ani despre care vorbim noi sa mearga mai degraba decat una la varsta mai fragede, pentru ca experienta de viata acumulata poate ajuta foarte mult pe amandoi in a se comporta asa cum trebuie fata de celalalt.

Poate parea un paradox, ca tocmai ele, femeile, care comunica mai mult, stiu sa-si exprime mai bine sentimentele, nu sunt capabile sa ”ceara” tocmai lucrurile de care au nevoie mai mult: emotii, sentimente, mangaieri si vorbe frumoase, lasand asta la libera alegere a barbatului care face ce poate, acest ”ce poate” fiind de regula total insuficient pentru ele.