Duzina de cuvinte… Subțirica

O prea stimată domnișoară, slăbuță ca un … elefant

Plină de eleganță, cum ar fi de exemplu… un elan înaripat

Se străduia din greu, probând de zor prin magazine

Să tragă pe picioru-i delicat niste jeansi foarte skinny.

 

Voia să fie eleganta, pentru c-avea o întâlnire

Și nu dorea a o eclipsa, vreo fufă din aia subțire

Dar echilibrul greu și-l menținea, trăgând de haine cu elan

Și nu era chiar de dorit să cadă… c-ar fi produs un uragan.

 

Văzând atunci că nimica nu-i vine, pe dată rău s-a enervat

Și brusc o foame a luat-o… de-ar fi mâncat și-un elefant

Dar se abținu cu greu, deși o explicație îndată ea găsi

Și se jură că de-o eternitate, în bucătărie nu păși.

 

Că frigiderul e închis ermetic, nu l-a deschis de două săptămâni

Că face parte din elita celor ce dau mâncare numai la sărmani.

O astfel de exprimare cu siguranță a avut un larg ecou

Și astfel dreptul ea și-a căștigat să pape iar, o fripturică… cât un bou.

 

Despre fostele iubiri

S-a intamplat acum multi ani. Te-ai indragostit, ai iubit, ai sperat, ai dorit, si s-a incheiat apoi totul.  Fiecare dintre noi a trait asa ceva. Nu e nimic special decat pentru cel implicat. Cel implicat ramane cu amintirile, cu sperantele neimplinite, cu intrebarile, cu regretele.

De ce nu a durat? Ai iubit intradevar? Ai fost iubit? Daca iubire a fost, ce nu a mers? Poate nu ai dat tot ce ar fi avut nevoie celalalt,  nu ai oferit suficient, nu pentru ca nu ai fi vrut sa-l faci fericit, doar ca atat ai putut in acea perioada a vietii tale. Atat ti-a permis sa faci nivelul tau de atunci, experienta ta de viata, asta poate era capacitatea ta de a te manifesta emotional atunci. Sigur,  daca ai fi intalnit aceeasi persoana mai tarziu, ai fi putut sa-i oferi mult mai multa emotie, caldura sufleteasca, tandrete, satisfactie pe toate planurile.

Dupa despartire te-ai intrebat mult timp … de ce? Intre timp, ai crescut, te-ai maturizat, ai mai primit ceva lectii de viata si acum cand te gandesti in urma  brusc intelegi. Nu mai e nevoie de raspunsuri. Le stii, dintrodata. Fara sa iti explice nimeni nimic, intelegi ceea ce a fost de neinteles multi ani de zile.

Din pacate e prea tarziu pentru iubirea de atunci, dar nu e prea tarziu pentru prezenta sau viitoarea relatie. Trebuie sa invatam din experienta, trebuie sa acceptam lectiile de viata primite chiar daca au fost dureroase, sa intelegem esenta lor, si sa facem ca totul sa fie mai bine de acum inainte.

As vrea sa inchei intr-o nota mai vesela, dar nu-mi iese. E greu sa intelegi dupa 10 ani poate, ca de fapt nu e nimeni altcineva vinovat, ci doar tu. Dar tot e bine daca ajungi sa intelegi. E usor sa dai vina pe celalalt, mult mai greu insa sa accepti si sa intelegi partea ta de vina.

Fara subiect

Sunt incorigibila. Iar am facut acelasi lucru. Am scris un ditamai articolul, si l-am sters, fara ca macar sa-l citesc, sa vad cum suna. Cand era aproape de final am avut brusc senzatia ca nu e bine conceput si l-am sters pur si simplu, fara sa stau nici un minut pe ganduri. Si iar am ramas fara articol, si munca mea s-a dus pe apa sambetei.

Voiam sa scriu despre rutina, rutina zilelor noastre. Poate era un subiect bun dar nu l-am abordat eu cum trebuie. Concluzia finala trebuia sa sune ceva de genul asta:  avand in vedere ca oricum activitatile zilnice nu pot fi schimbate, solutia ar fi  sa invatam sa facem totul cu mai multa bucurie, sa gasim motive de satisfactie in toate maruntisurile pe care trebuie sa le rezolvam pe parcursul unei zile. De exemplu sa nu luam activtatea de a gati ca pe o corvoada, ci ca pe o placere de a face ceva bun si gustos care sa ne bucure simturile. In fine nu stiu in ce masura am putea pune in practica asa ceva, trebuie facut un mare efort pentru schimbarea atitudinii noastre si nu stiu cine are timp si chef de asa ceva. Tocmai pentru ca suntem destul de blazati, nu avem dispozitia necesara  nici macar sa incercam sa schimbam asta. E cam pesimist, nu? De aia l-am sters.

Acum, haideti sa acultam ceva muzica placuta, si sa inchei fara final acest subiect fara subiect. Ar fi trebuit sa aleg o melodie, dar cred ca cel mai bine asculta fiecare ceea ce ii place. Am atasat si o imagine care nu are absolut nici o legatura cu articolul (dar avand in vedere ca articolul nu e de fapt un articol cred ca se potriveste totusi). M-am razgandit, iata o melodie care mi-a bucurat sufletul intotdeauna.

Despre… nimic

Am început să scriu mai înainte un articol despre un subiect extrem de serios, un subiect plin de încărcătură emoțională, dar m-am răzgândit când era aproape gata. Și l-am șters. Pur si simplu nu am dispoziția necesară să scriu ceva ”greu”. Așa că m-am decis brusc să scriu despre …. nimic. Și văd că merge. Îmi zboară degetele pe taste.

Am luat efectiv o pauză. O pauză mentală. Nu vreau să mă gândesc la nimic anume. Las gândurile să curgă așa cum vor. Nu vreau să mă limitez, pentru că a-mi stabili o temă de gândire e echivalent cu a mă bloca la acel nivel.

O pauză emoțională. Poate o să-mi sară inima de emoție când am să văd că o plăntuță are un bobocel de floare, o mică și delicată nouă apariție, o nouă speranță de viață. Poate o să-mi aduc aminte de o pozna de a copilului meu și o să zâmbesc plină de dragoste și emoție. Sau poate, pur si simplu, nu o să simt nimic, absolut nimic, cinci minute sau o oră întreagă. Nu știu.

Să fiu ca un copil, fără idei preconcepute, fără planuri dinainte făcute, deschisă total la tot ce vine spre mine, așa cum vine, fără să judec, fără să interpretez, fără să îmi fac speranțe vis-a-vis de nimic.

E cald aici, chiar dacă afară e șocant de frig pentru data de 9 martie, la radio e muzică, și eu scriu. E extrem de confortabil fizic și psihic să fiu aici și să pot scrie. Orice, ceea ce simt sau nu, ceea ce îmi face plăcere, ceea ce cred eu că am de împărtășit voua. Poate și voi stați exact la fel ca mine, în fața calculatorului, în căldura propriilor cămine și răsfoiți blogul meu, și poate zâmbiți uneori întelegători.

Efectiv acum nu trebuie și nu pot să simt nimic. Nu vreau să am nici un fel de speranțe. Vise? Ce sunt alea? Vreau pur și simplu să vegetez. Ca o plantă. Ca un copac. Aștept căldura și lumina soarelui să mă încălzească. Știu sigur că va veni. Nu trebuie să-mi fac probleme din cauza asta, nu trebuie să sper, nu trebuie nici măcar să-mi doresc prea mult. Va veni și atat.  E firesc. La fel și ploaia. Poate va fi un pic de seceta în martie, dar sigur va ploua în aprilie. Contează? Nu.

Trăiesc. Sunt aici pe acest pământ. Sunt un om ca oricare altul. Am aceleași nevoi. Cred că tot ce trebuie să fie in viața noastră așa se pot numi: ”nevoi”, materiale, intelectuale, emoționale, spirituale, etc. Câtă vreme acestea sunt satisfăcute ce am putea să ne mai dorim? Ne puteam asigura hrana, avem un cămin cald, avem pe cineva care ne iubește, avem credință în Dumnezeu, avem milioane de cărți (sau bloguri hihihi) de citit și filme de văzut, de ce mereu ne trebuie încă ceva, pe oricare din planuri? Pentru noi oamenii nu e niciodată de ajuns ceea ce avem. Poate așa trebuie să fie, poate așa evoluăm, numai să fie în sensul bun, evoluția necontrolată să nu ajungă în final să devină involuție.

De fapt, ce este acest ”nimic”? Este locul în care poate să apară orice, poate să fie umplut cu orice, e deschis și disponibil pentru orice variantă. Este acea stare în care se poate întâmpla orice, nou și neașteptat sau vechi și deja știut. E acea lipsă de emoție care poate fi înlocuită oricând cu sentimente sublime și înălțătoare sau cu banalități. Depinde doar de noi. Să umplem golul cu tot ce e bun și frumos, cu lucruri plăcute, cu gânduri frumoase, cu emoții simple și adevărate.

Poate starea mea de azi e un semnal că trebuie să iau o pauză în a-mi lua în serios rolul și scopul meu aici. Poate e doar o toană de moment (femeile mai au și din astea). Nu știu ce e, și nici nu-mi bat capul cu asta. Voi vedea mâine, sau poimâine, sau în altă zi, ce dispoziție voi avea și așa voi face.