Bucurie vs tristețe

Gând-din-cuvânt

Nu pot să scriu despre bucurie. Ce ar fi de spus? Mai degrabă aș sări într-un picior decât să o aștern în cuvinte. Când ești bucuros nu te apucă dorul de scris poezii, și nici măcar proza nu te atrage. Vrei să o împărtășești, asta e clar, dar în mod mult mai direct, să o strigi, să o cânți, să o dansezi. Să simți cum îți umple ființa și îți invadează chipul. Să zîmbești și chiar să râzi cât poți de tare. Ai vrea să afle toată lumea, dar nu prin scris. Bucuria se pierde astfel. O descarci asupra cuvintelor scrise, ele își rețin partea, iar cititorului îi mai parvine doar un mic rest.

Tristețea este însă exact invers. Se cere scrisă, pictată, compusă în rime și refrene. Cuvântul se încarcă cu ea. O aprofundează, și o dă mai departe, parcă mai adâncă, mai grea, mai apăsătoare. Bucuria se cere trăită intens, cu tot sufletul, și este repede uitată, tristețea însă se insinuează adânc în inimă, capătă reverberații în minte și rămâne să conviețuiască cu tine. O zi, două, o lună sau mai mult. Este subiect de profundă meditație și cuvântul scris o eliberează oarecum, preluând-o.

Nu pot să scriu despre bucurie. Ce ar fi de spus?

tristete

 

Pentru gând din cuvânt. Azi cuvântul “bucurie”.

Ani lumină

Anii sunt cei ce ne trăiesc

În ani se calculează viaţa

În ani vorbim despre iubiri ce trec

Şi despre anii tinereţii.

Sunt ani frumoşi, plini de tandreţe

Şi ani pierduţi fără trăiri

Ani de-aşteptări şi de emoţii

Ani plini de muzica şi dor.

Sunt ani in care toate ne merg bine

Măreţi ani, plini de realizări

Apoi vin alţii, în care panta se inclină

Şi pierdem poate tot ce-am obţinut

Averi, bani, casă sau maşină

Le-avem, se duc, dar importante nu-s

Iubirea in toţi anii sa rămâna

Să-i umplem cu ce-i mai frumos

Cu flori, cu zbor, cu dor de ploi şi soare plin

Cu poezii, şi muzică-n surdină

Şi se vor transforma în ani lumină

Cu bucurie sa-i trăim pe toţi.

 

Doar clipe

As vrea sa plec, pe drumuri lungi, departe

As vrea sa zbor, sa-ting inaltul cer

Doar sa traiesc, fara visuri desarte

Doar sa respir, fara prea mult sa sper.

Si sa primesc clipe de mult visate

Dar sa  invat a le trai usor

Fara efort, fara tenacitate

Doar sa le-aud cand ma cheama sa zbor.

Sa nu ma doara si sa nu simt lipsa

Cuvantul dor sa-mi dispara din gand

Sa fiu in cele clipe de magie cuprinsa

Momente unice, dar sa le uit curand.

Si seara de emotie pierduta

Sa n-o astept, ci doar sa vina ea

Firesc, in bucurie conceputa

Sa ma astepte chiar la prima stea.

Sa nu o caut, sa nu-i cer chemarea

Doar sa apara cand e vrerea sa

Clipa albastra, clipa nemuririi

Doar ea ramane-n amintirea mea.

Sa nu le vreau mai multe, mai adesea

Sa imi ajunga cate s-or putea

Si-n rest prea plinul inimii sa-mi verse

In suflet fericirea sa.

 

Sufletul doare?

As vrea sa traiesc cuminte. Si cu minte. Fara exagerari, fara prea multa implicare, fara asa multe emotii. Fara lacrimi, e drept si fara prea multa bucurie. Ponderat.

As vrea sa pot face asta. Sa am multa pace si liniste in suflet. Sa ma automultumesc. Cu ce am, cu cat am, cu cat pot avea. In suflet si in gand. Sa nu vreau mereu mai mult. Mai multa dragoste, mai multa emotie, mai multa traire. De fapt nu neaparat sa vreau mai mult. Ci doar sa le vreau. Si tot e prea mult. De ce trebuie neaparat sa iubesc? Pentru ca simt ca altfel e doar timp pierdut? Pentru ca eu cred ca altfel e o viata pierduta? Numai pentru atat? Da, sa nu iubesti din tot sufletul, sa nu suferi din prea multa iubire, sa nu te doara inima de bucurie sau de tristete, e o mare pierdere.

De multe ori ma intreb, cat de mare e sufletul unui om? Unde incap in el atatea emotii, atatea trairi, atata iubire si atat suferinta? E drept ca sunt momente cand simt ca e prea mult, si mai da pe dinafara, deobicei surplusul se transforma in lacrimi, iar sarea din ele e esenta. Cand nu simti, cand nu respiri iubire, probabail ca sufletul e gol, si se strange, se limiteaza. Nu-l hranesti cu dragoste si trairi autentice, slabeste, e palid si trist. Dar linistit. Nu e zbucium in el, nu e mistuit de dorinte, de pasiuni ravasitoare. E doar liniste.

Nu stiu cum ar trebui sa fie. Daca as putea alege, as alege oare linistea cea cu minte, sau pasiunea nebuna?  Voi, dragii mei, ce ati alege?

…sufletul nu doare, numai se strange, se apropie de nesimtire…

Marin Preda