Preludiul verii

apus-de-soare-vara

Soarele rătăcea săgeţi, orbirea curgea matematic

Ochi neînchişi renunţau şi visau, enigmatic

Aer topit curgea peste buze înroşite a mirare

Vântul uscat le sorbea răspuns sau întrebare.

 

Cununi de raze se întreceau, creiere să-ncoroneze

Gânduri ascuţite cădeau, idei să decapiteze

Fantasme alburii lunecau în iniţiatice dansuri

Fierbinte magie plutea prin amnezice versuri.

 

Culori uitate se amestecau în verzi şevalete

Puterea de-aşi aminti o pierdeau pe-ndelete

Căldura în albastru se instala furişată

Răcoarea strivită-i era, în roşu se transforma, dintr-odată.

 

28 aprilie 2013

Duzina de cuvinte…Vindecarea


Începuse să creadă că e altcineva. De fapt nu era chiar o credință, ci mai mult o senzație, un sentiment ciudat că deşi corpul era același, totuşi EA nu mai era la fel. Era prima oră când avea o astfel de stare ciudată. Poate că muzica era vinovată. Vibrația îi pătrunsese adânc în suflet și începuse a lucra modificând celule, gânduri, trăiri. Simțea un fel de ademenire, o atracție irezistibilă, de parcă un înger ar fi chemat-o, așteptând-o cu brațele deschise, pentru a o proteja cu aripile lui. Îi auzea chiar și cuvintele, fără să le înțeleagă efectiv, doar le simțea parcă lovind-o direct în plexul solar. Pulsau acolo, adânc în ea, stârnind valuri de emoții nemaiîntâlnite. Simțea că nu mai dorește nimic. Avea deja totul. Departe, soarele răsărea. Nu-și dăduse seama că se făcuse dimineață. Stătea doar acolo, nemișcată, cu muzica pe repet, de nu mai știa câte ore. Privi pe fereastră. Cerul o amețea cu un amestec de rosu, galben, gri și albastru. Nu-i venea să creadă cât este de frumos. Nu mai privise cerul, așa cu toată ființa ei, din copilărie poate. Privi și soarele. Se înălța ca un mesager, ca o rugă a pământului către cer.

Cam de două săptămâni aflase că are cancer. Sufletul ei se zbătuse dureros încercând să înțeleagă de ce. De ce ea? Cu ce greșise? Și cui? Acum însă, nu mai avea nevoie de acele întrebări. Nu că și-ar fi primit răspunsurile, ci pur și simplu nu mai avea nevoie de ele. Se schimbase, nu mai era femeia bolnavă de mai înainte. Poate că trupul ei încă mai purta în el sămânţa bolii, dar ea nu. Era dincolo de boală. Pășise pur și simplu ca peste un prag. Poate o condusese îngerul de mână, șoptindu-i cu grijă, de astă dată perfect pe înțelesul ei:

Acum o să trecem, haide, nu te teme, totul o să fie bine.

Pe buze îi stătea un singur cuvânt:

Mulțumesc.

 

Îi mulţumesc şi eu lui psi pentru inca o duzina minunata si desigur lui tibi care a ales cuvintele.

Nu sunt ce par a fi

Am părul creţ dar il îndrept mereu

Am tenul palid şi mă fardez la greu

Am ochi căprui, lentile de contact îmi pun

Privirea mea albastră să-ţi trezeasc-un dor nebun.

 

Port gene false, rimelul nu-i deajuns

Am tipsuri în loc de unghii, ce-n piele adânc ţi-au pătruns

Când eu de braţ te-am apucat sportiv

Cinci dâre roşii ţi-am trasat. Ai zis că-i portativ.

 

Nu mi-am făcut ca altele grămada de operaţii

Doar căteva implanturi, in sâni, buze, fese, şi pe unde o mai fi

Mi-am scos grăsimea de pe burtă, talie să am

Să fiu subţire ca o libelulă şi să nu zbor în van.

 

Părul meu negru, blond a devenit într-o zi

Păcat că-n doua zile se vedeau rădăcinile

Dar ce contează, eu ML-ul ţi-l şofez

Sunt doar o piţi, dar am pretenţii, numai la hair stylist mă coafez 🙂

 

Aceasta a fost provocarea de luni propusa de psi.

Iubirea de tine

Iubirea de tine e altfel mereu

Se schimba, devine, renaste si creste

Asa cum natura-n schimbare traieste

Doar dorul e-acelasi in sufletul meu.

Pe pieptu-nsetat sa-ti asezi capul bland

In bratele calde sa vii sa te strang

Pe par sa te mangai, cuvinte sa-ti spun

Privirea sa-ti zica ce nu pot sa-ti cant.

Sa-mi iei mana pala la buze s-o duci

Dorinta-i nebuna, nu poti s-ontelegi

Nedrept este totul, ce drum sa apuci?

Cand viata tot drumuri ti-a dat sa alegi.

Iubirea de tine e trista mereu

Respira prin tine, prin sufletul tau

O doare, dar crede in tine din nou

Va plange, ea stie, dar nu-i pare rau.