Despre dragoste….altfel

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”

Credeti ca asa iubim noi oamenii? Nici vorba. Iubirea omeneasca obisnuita, sau mai bine zis ce simte cu adevarat cineva care declara ca iubeste, este cam opusul celor scrise mai sus. Nici vorba de rabdare, omul vrea totul acum, ieri daca se poate, de bunatate, da poate, doar in anumite limite. Ati vazut voi indragostit care sa nu se laude in fata iubitei? Eu nu. Macar ca sa o impresioneze si sa o faca mai mandra de el, daca nu din alte motive meschine. Iubiti necuviinciosi exista desigur, mai ales ca ideea de purtare necuviincioasa e mult schimbata in timp, standardele in acest sens sunt mult mai scazute deact erau odata.

Apoi, orice persoana care iubeste sau nu, in ziua de astazi cauta folosul sau, fara doar si poate. Nu ma refer neaparat la foloase materiale, desi sunt multe prea multe cazuri si din astea. Dar cel care iubeste tine motris sa fie iubit la randul sau, poate e mai important pentru el sa fie si sa se simta iubit decat sa iubeasca si sa ofere dragoste. Despre faptul ca dragostea ar trebui sa “nu se manie”… ce sa mai vorbim. Poate dragostea in sine nu se manie, dar omul chiar indragostit fiind cu siguranta o face. Si cu cat dragostea e mai mare si supararile si nervii provocati sunt mai de soi. Stiti cum se spune, ca cine se cearta inseamna ca se iubeste. Pe naiba.

Poate totusi, sper eu, ca indragostitii zilelelor noastre intradevar nu doresc raul, cel putin nu celui pe care il iubesc, si nici nu se bucura de nelegiuire, referitor la aceeasi persoana. Ca in rest…. Da, se bucura de adevar, in masura in care il avantajeaza, acopera totul, mai ales daca e mai  bine sa nu afle iubita de cine stie ce aventuri mai are el, crede tot ce vrea el sa fie adevarat, si nu vede realitatea din spate care e putin diferita, pentru ca da, dragostea e oarba. Spera si sufera. Da, aici e perfect adevarat, omul spera intotdeauna, ca va fi bine, ca iubirea lor va dura vesnic, si apoi, ghinion, sufera din greu ca nu a fost nici pe departe asa.

Poate sunt nitel sarcastica, poate sunt nedreapta, dar daca e sa ne gandim bine, din pacate, sunt atat de rare iubirile adevarate, in care simti ca traiesti si respiri numai prin celalalt, in care gandul ti se duce mereu si fara sa-l poti opri doar la el, cand tresari mergand pe strada pentru ca ai impresia ca-l vezi in orice persoana care trece pe langa tine, cand nici o bucurie din viata ta nu e deplina daca nu o poti imparti cu el, cand nu ii doresti decat binele, chiar daca asta poate insemna un bine mai mic (ca sa nu zic un rau) pentru tine. Am devenit niste fiinte meschine, reci, indiferente, care vrem totul de la celalat si nu oferim mai nimic. Si culmea, mai si numim asta dragoste.

Despre pasiuni

Am scris undeva recent ca eu am mereu pasiuni arzatoare si ca pe moment ma macina pasiunea pentru scris, deocamdata doar pe blog. Am stat apoi si m-am gandit, de unde vin aceste hobby-uri, ca sa le zicem englezeste, cum e la moda. Desi am putea sa le spunem metehne, manii sau chiar nebunii. De ce avem nevoie si de asa ceva in viata noastra? Cred ca e o intrebare buna…

Acum sa vedem si raspunsul. Sau raspunsurile …. sau si mai bine variantele mele de raspuns. O fi viata noastra prea… plictisitoare, monotona, intrata adanc in rutina de avem nevoie de astfel de nebunii sa ne rupa de tot si de toate? In cazul meu cuvantul ”nebunii” se potriveste cel mai bine. Pentru ca, atunci cand ma loveste o pasiune, efectiv nu mai pot dormi noptile, ma gandesc numai la respectiva minune, fac permanent planuri de punere cat mai rapida in aplicare, nu mai conteaza daca cheltui ceva mai multisor pentru asta, restul cam pica pe locul…7.

Deci, o fi rutina ? Serviciu, casa, treburi casnice, etc… Sau e mai mult de atat, e un foc ce arde in noi, un foc adanc si greu de inteles, sau de exprimat. Prin pasiunile noastre consumam probabil aceasta energie latenta, care are nevoie doar de o supapa, ca sa poata iesi cu forta la iveala. Cel putin la mine asa e. Eu una sunt constienta ca exagerez, dar efectiv nu ma pot abtine.

Unii oameni au talente innascute, sunt construiti pentru a creea ceva anume, intr-un anumit domeniu, au o chemare atat de puternica pentru arta, muzica, stiinta, etc.  incat cu siguranta vor lasa totul deoparte si vor face doar asta. Dar acela nu mai e hobby, e cu mult mai mult, si nu desprea asta discutam noi acum.

De fapt ce fac aceste pasiuni pentru noi? Ne bucura. Ne fac mai fericiti. Ne aduc satisfactii greu de obtinut altfel. In sfarsit facem si noi ceea ce ne place, nu ceea ce trebuie. La serviciu in general mergem pentru ca trebuie, cu siguranta nu de placere. Treburile casnice le facem tot de nevoie, alergam de colo colo toata ziua sa rezolvam problemele curente ale noastre si ale familiei, cu siguranta tot din necesitate. Dar hobby-ul…il facem de placere. E o descarcare, o echilibrare emotionala. Bun, nu contest faptul ca avem si alte satisfactii in viata, cu siguranta, si nici nu incerc sa le enumar, ca le stiti fiecare dintre voi. Dar si un hobby aduce parca multa culoare, pentru ca e ales de noi, este conform cu sufletul nostru, il modelam asa cum vrem noi, facem exact ceea ce ne place in felul in care ne place. Stiti ce mult conteaza asta?

Am avut perioade cand visam noptile ca imi infloresc toate florile din ghivece (si aveam cateva sute) si ma mandream cu cele reale in fata fiecarei pesoane care imi trecea pragul. Acum visez articole cat mai reusite, si sper ca cele reale sa bucure pe toti cei care trec pragul blogului meu. Voi ce hobby-uri aveti?

Despre minciuna

Exista minciuni si minciuni, dar exista numai mincinosi. Minciunile pot fi inofensive, pot fi necesare, pot demonstra o diplomatie pozitiva sau pot fi adevarate bombe cu ceas care vor exploda mai devreme sau mai tarziu. In schimb cei ce sunt numiti mincinosi sunt o categorie unica, aparte de oameni, care mint precum respira, motivele pentru care o fac fiind cam aceleasi.

Sa vorbim mai intai despre minciuni. Orice om spune mai devreme sau mai tarziu o minciuna, sau pur si simplu ascunde un adevar. Suntem fiinte sociale, traim intr-un mediu de oameni diferiti, avem contacte cu persoane de diferite genuri si tipuri, incepand cu familia, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, etc. Se intampla relativ frecvent sa nu putem spune tot adevarul in convorbirile noastre cu ei. Poate pentru ca acest adevar ar jigni, sau macar ar deranja pe celalalt. Sau pentru a ascunde niste actiuni pe care nu vrem sa le stie toata lumea, cel putin nu in acel moment. Poate pentru ca nu vrem sa ne laudam cu anumite realizari sau talente pe care le avem. Sau in cel mai neplacut caz posibil sa protejam o persoana draga de o veste extrem de trista de genul ca ea sau altcineva apropiat ar fi bolnav incurabil. Minciunile spuse pentru a proteja pe cineva cred ca sunt cele mai frevcente. Sunt scuzabile astfel de minciuni? E bine sa continuam sa le spunem? Eu zic ca da, dar trebuie sa avem mult discernamant si sa alegem corect momentele in care chiar trebuie sa o facem, si sa nu cadem in greseala de a le considera pe toate scuzabile si a continua sa mintim iar si iar.

Trebuie sa ne gandim ca nici reciproca nu e foarte avantajoasa. Incercati sa spuneti timp de cateva zile de exemplu numai si numai adevarul si o sa constatati rapid ca e aproape imposbil de trait asa. Cu cat aveti de-a face cu mai multi oameni cu atat devine mai dificil sa fii permanant 100% onest si cinstit. O sa trebuiasca sa jigniti multa lume, sa ii spuneti sefului in fata ca e un dobitoc, sotiei ca s-a cam ingrasat, sotului ca nu mai are performantele de alta data in pat, etc. Credeti ca e bine? Mai mult ca sigur nu.

Apoi sunt minciunile non sens, spuse de dragul de a fi spuse, sau cu scopul de a deruta pe cineva, minciunile spuse cu scopul de a face rau. Este evident ca acestea nu pot fi niciodata scuzabile, iar persoanele care fac asta sunt de o calitate si o educatie indoielnica, si e cel mai bine sa fie evitate de ceilalti.

Dar ce ne facem cu mincinosii? Ei sunt o categorie aparte de oameni care nu pot trai fara sa minta. Majoritatea acestor oameni spun minciuni cu unicul scop de a se lauda. Denatureaza cam tot ceea ce li se intampla sau au de relatat cuiva, sau inventeaza efectiv situatii, in asa fel incat ei sa iasa deasupra cumva, sa para altcineva decat sunt cu adevarat, mai buni, mai destepti, mai atractivi, etc. Nu stiu care e psihologia acestui fenomen dar sunt convinsa ca aceasta ”boala” a fost capatata in copilarie, iar respectivii nu se vor schimba niciodata. Totodata, mincinosii pot minti pentru a atinge diverse scopuri materiale, pentru o evolutie rapida in societate, pentru a-si face relatii, si in final pentru a acoperi alte si alte minciuni spuse de ei. De fapt aceasta ”boala” se impleteste deobicei cu alte defecte de caracter precum: rautatea, invidia, ignoranta, infidelitatea, dorinta de inavutire rapida si fara munca.

Problema principala care apare cand ai de-a face cu o astfel de persoana (face parte din familie de ex.) este aceea ca nu stii ce sa mai crezi din tot ceea ce spune, ce parte din ceea ce iti relateaza e adevar si ce parte e minciuna, pe ce te poti baza din ce spune si pe ce nu. Se ajunge inclusiv, ca in parabola cu ciobanul si cu lupul, ca atunci cand spune si el adevarul odata sa nu-l poti crede sub nici o forma.

Ce ne facem cu ei? Chiar nu stiu. Daca nu putem sa-i evitam e destul de dificil de convietuit cu ei. Poate ar trebui sa ne implicam cat mai limitat in relatia cu ei, pentru ca orice apropiere cu astfel de oameni poate fi dezastruoasa.