Așteptând fericirea


Fericiți cei care o mai așteaptă încă.

Întrebarea este: o aștepți fiind sigur că va veni, sau întrebându-te dacă va veni vreodată.

A aștepta presupune deja o stare de neîmplinire.

Fericirea nu poate să fie un plan de viitor. Este acum sau nu.

A fi trist sau a fi fericit. Nici nu știu dacă e o așa mare diferență. Important e sa fii, să simți. Importantă e trăirea în sine.

A aștepta fericirea sună ca și cum cineva ar trebui să vină într-o zi și să ți-o ofere. Fără nici un efort și nici o contribuție din partea ta. Mai bine te apuci de azi și o construiești. Cărămidă cu cărămidă. Pas cu pas. Surâs cu surâs.

Eu totuși cred că fericirea e în noi. Asta nu înseamna că eu am reușit să o descopăr în mine. Încă o caut în mine dar și în afara mea. Dar e mai bine să o cauți decât să o aștepți.

Fiecare frază de mai sus contrazice măcar una dintre celelalte. Deși la prima vedere toate par adevărate. Oare fericirea nu este altceva decât o fata morgana?

Aceasta a fost provocarea de luni propusă de psi.

Despre relatii

Asa e la moda acum… sa ai o relatie. Pana acum niste ani majoritatea cuplurilor erau formate din oameni casatoriti. Erau inainte prieteni, asa se chema perioada dinainte de casatorie… prietenie, si poate era foarte frumos spus. Si apoi cei doi se logodeau si se casatoreau. Faceau copii, munceau mult ca sa-i creasca, sa ii educe si sa le faca un rost in viata. Si noi cei din generatia celor de peste 40, suntem produsul unor astfel de familii, asta este ceea ce am vazut acasa la parintii nostrii, care, cu bune cu rele, si-au dedicat viata ca sa ne creasca pe noi intr-un cadru familial cat mai adecvat.

Cum am ajuns noi sa nu mai credem in valorile parintilor nostrii imi este greu de inteles. Nu mai credem in familie, ne casatorim si divortam urgent la cea mai mica problema aparuta, ne indragostim de altii, si uitam ca si pe cel de acasa l-am iubit si poate merita sa fie iubit in continuare. Vrem mereu ceva nou, ceva proaspat, vrem sa retraim mereu momentele de inceput, emotiile primelor atingeri si a dragostei care infloreste in inima noastra. E frumos, nu zic nu, e o viata plina de satisfactii poate, dar cred ca sunt satisfactii trecatoare, infantile chiar. Pentru ca ar trebui sa constientizam ca daca ne-am indragostit de 3-4 ori de exemplu si mereu acea dragoste s-a sfarsit, inlocuita de alta, poate ceva e in neregula cu noi.

Ne lipseste stabilitatea emotionala, de fapt cred ca nici nu ne-o mai dorim, pare desuet acum sa declari ca iti mai iubesti sotia dupa 10 ani de casatorie. Se intampla din ce in ce mai rar ca sa vezi cupluri cu 10-20 de ani vechime care inca se mai iubesc, care inca se mai doresc. Sau poate nici macar nu mai e prea multa dorinta, dar ce conteaza? Important e ca cei doi sunt alaturi unul de celalalt, sunt o familie pentru ei si copii lor. Metode de stimulare a libidoului se mai gasesc, bunavointa sa fie.

Traiul in comun, in familie, cu persoana pe care ai iubit-o si ai ales-o e cea mai buna solutie cred pentru oricare dintre noi, barbati sau femei. Cand spui cuvantul relatie, din prima parca spui ceva limitat, redus in implicare fata de cel de casatorie. In caz ca unul din cei doi se imbolnaveste de exemplu, partenerul de relatie cred ca se simte mai putin obligat sa-I fie alaturi celuilalt, pe cand cel casatorit nici nu concepe sa nu faca totul ca sa il ajute pe sotul sau sotia lui. De cele mai multe ori relatiile sunt mai scurte decat casatoriile. Se dezleaga mult mai usor, cu un La revedere, fata de o casatorie care presupune ceva efort si stres pentru a divorta. De aceea, probabil, oamenii nu vor sa se mai complice, si poate de aceea se obisnuiesc asa, sa inceapa si sa termine relatiile, si raman singuri la o anumita varsta.

Din pacate este un curent, o moda acum, impotriva casatoriei si a familie, si tot din pacate chiar si aceia care pana acum cativa ani erau familisti convinsi, au inceput sa se adapteze. Daca tot au divortat, dintr-un motiv sau altul, acum nu mai vor sa o ia de la capat, si se complac intr-un trai incert, prefera o libertate prost inteleasa care nu le poate oferi niciodata ceea ce au avut inainte in interiorul familiei.

Poate de vina pentru starea asta de lucuri este si modul un pic gresit in care intelegem noi casatoria si familia, ca o lipsa totala de independenta, ca o lista mult mai lunga de obligatii decat de drepturi, ca un drept primit asupra celuilalt de a dispune total de el si de timpul lui, ca o dorinta meschina de a primi mai mult decat a da.

A avea si a pastra pe cineva alaturi tine mult de intelepciunea fiecaruia, de experienta de viata (nu prea multa ca devine un soi de balast care mai rau face), de sentimentele reciproce, de dorinta de a mentine acea relatie sau casnicie si disponibilitatea de a face totul pentru asta.

Daca ar fi dupa mine as da o lege care sa-i oblige pe toti cei care au in acest moment o relatie cu cineva sa se casatoreasca. Maine de exemplu. Ar fi cel putin amuzant sa se intample asa ceva. E absurd, stiu, luati-o doar ca pe un exercitiu de imaginatie.

Prima data…

De ce nu putem avea mereu aceesi reactie ca prima oara cand suntem atinsi de cineva de care am prins drag? Prima oara sau primele dati cand el te ia de mana poti avea niste emotii si senzatii absolut minunate si foarte puternice, poate mai puternice decat vei avea apoi la activitati mult mai serioase. De ce nu poate fi asa mereu. De ce ”a fi prima oara” e intotdeauna ceva atat de special. Prima intalnire, prima dragoste, prima atingere nevinovata, primul sarut… etc.

Culmea e ca la alte aspecte ale vietii noastre, placerea vine… mancand, cum se spune. Trebuie sa-ti educi papilele gustative ca sa poti aprecia o mancare noua si diferita de ceea ce ai incercat pana atunci. Sau trebuie sa asculti o melodie de mai multe ori, si cu cat o asculti cu atat iti place mai mult. Sau cand apare o moda noua, incep sa se poarte de exemplu din nou pantofii cu varfuri lungi si ascutite, iti trebuie ceva timp sa incepi sa-i suporti si apoi nu te mai poti imagina cu altceva in picioare.

Sunt si situatii cand prima oara poate fi la fel ca a doua si ca a treia si tot asa. Cand mergi la mare de exemplu… te bucuri de fiecare data la fel de soare, de nisipul plajei, de valurile marii. Nu e prima oara diferit, si nici ultima. Cand privesti stelele cu cineva drag alaturi la fel. Cand mergi la o petrecere cu prietenii…etc.

Poate e vorba de frecventa. La mare mergi de regula odata pe an. Ai timp tot anul apoi sa visezi ce bine o sa fie cand o sa mergi din nou. Apoi, nu stai toata noapte cu ochii la stele, mai si dormi. Se intampla destul de rar sa le priviti impreuna. Nu mai spun de petreceri, mai trebuie si munca nu numai distractie. In schimb, dupa prima atingere atat de mult dorita si emotionanta, nu ne putem opri si ne dorim sa ne vedem cat mai des, sa ne atingem la fel. Si poate …. abuzam. Intodeauna am considerat ca relatiile la distanta au meritul lor. Te vezi mai rar si te doresti mai mult. Suferi in perioada in care nu esti langa el, dar si cand te intalnesti … ies scantei. Cel putin o relatie in care te vezi doar in weekenduri poate fi chiar reusita. Ajuta mult la mentinerea in timp a dorintei.

Cu alte cuvinte, vorba aia din stramosi, mai rarut ca e mai dragut, cred ca se potriveste mult mai bine decat am vrea noi sa credem. Nu va instig acum in a va cauta relatii la distanta daca sunteti singuri, si mai ales singure. Astfel de relatii au cu siguranta si dezavantaje mai ales pentru o femeie care are nevoie de sprijin, de ajutor, de siguranta.

Atunci, ce putem face? Sa fim atenti, sa memoram acele prime momente, si sa incercam sa ni le amintim cat mai des, pentru a le pastra vii in noi. E singura cale, si merita incercata.

Despre oameni care nu stiu sa minta

Ma uit la ecranul laptopului, la foaia alba si goala. Si e prima oara de cand am acest blog cand nu imi vine nici o idée despre ce sa scriu. Ori sunt eu prea obosita, ca am muncit azi vreo 13 ore, ori o fi astenia de primavara si nu mai functionez eu la capacitate, nu stiu…. Dar chiar nu am nici o idée de subiect. V-as intreba pe voi, despre ce ati vrea sa scriu, dar, normal, nu imi raspunde nimeni. Asa ca am sa scriu efectiv ce imi trece prin cap. Iar voi o sa ma iertati daca am sa bat campii cu succes. Problema e, insa, ca nu pot sa scriu chiar tot ce imi poate mie capul pentru ca s-ar putea sa va socati. Asa ca nici macar asta nu e o solutie.

Da, m-a salvat cineva care a dat cautare pe google dupa ~despre oameni care nu stiu sa minta~. Eu sunt unul dintre ei, deci nu degeaba motorul de cautare l-a adus pe blogul meu. Nu ca nu as vrea sa mint, nu ca sunt eu cel mai corect dintre oameni, ci pur si simplu pentru ca nu imi iese. Minciunile pe care am incercat totusi sa le spun de-a lungul timpului, au fost niste caricaturi, cei pe care am incercat eu sa-i mint dandu-si seama imediat ca ceva nu e in regula cu mine si cu ceea ce spun. Asa ca am fost obligata sa renunt. Si mai e ceva, care face parte din mine. Un soi de lipsa de diplomatie, de tact, eu spun ce am de spus, indiferent pe cine jignesc. Desigur o fac neintentionat, sunt asa de preocupata sa spun exact ce simt sau ce stiu eu, ca nu mai tin cont ca poate acel lucru poate fi deranjant pentru altii.

A fost cineva in viata mea, care era exact opusul meu, diplomatia intruchipata….Ce picioare luam pe sub masa cand ma apuca pe mine sinceritatea de fata cu altii si aduceam atingere sentimentelor cuiva…. Apoi a mai fost cineva, de data asta de fiecare data cand eram noi doi impreuna cu altii, si eram intrebati ceva, dadeam raspunsuri diferite despre lucruri care nu puteau avea decat un singur raspuns. Adica eu spuneam intotdeauna adevarul, iar el mintea mereu. El avea intotdeauna o motivatie pentru minciuna lui, ca a zis asa ca era mai bine ca persoana respectiva sa stie sau sa nu stie ceva anume, eu nu aveam nici o motivatie, pentru ca adevarul nu trebuie motivat.

Cu alte cuvinte, adevarul trebuie spus, dar combinat cu ceva tact. Nici adevarul gol golut nu e intotdeauna o solutie, si desigur nici minciuna. Idealul e pe undeva pe la mijloc. Cum de fapt e intotdeauna. Calea de mijloc e ceea ce trebuie sa cautam noi mereu in viata si daca o gasim trebuie sa facem un mare efort sa o mentinem, pentru ca ea este de fapt calea fericirii.