Binele tuturor

Este clar că binele tuturor e şi al nostru. Nu poate să ne meargă doar nouă bine, restul oamenilor fiind în situaţii sociale, materiale, emoţionale nu prea fericite. Suntem parte dintr-un întreg, şi binele acelui întreg este evident şi al nostru.
Dar. Pentru că întotdeauna există şi un dar. Binele tuturor e una, şi binele fiinţelor luate individual şi raportate doar la noi e alta. Când ne raportăm la o persoană anume, putem avea reacţii total diferite în ceea ce priveşte binele pe care il dorim. Copilului, părintelui, soţului, iubitului nostru îi dorim binele cu orice preţ, chiar cu preţul răului nostru. De multe ori îi băgăm pe gât binele, aşa cum îl interpretăm noi, cu toată buna noastră intenţie, făcându-i de fapt mai mult rău. Şi nu ne lăsăm uşor convinşi să renunţăm.
Apoi, colegului de serviciu, vecinului, amicului de şpriţ, îi dorim de regulă binele, dar în măsura în care asta nu determină un rău al nostru, cât de mic. Dacă şi noi şi colegul de serviciu aspirăm la aceeaşi funcţie devine o problemă. Binele colegului ar însemna să primească el funcţia. Şi noi? Să fim sinceri şi corecţi, în 99% din cazuri vom dori noi funcţia, şi vom şi face tot posibilul s-o căpătăm. E posibil să realizăm chiar că celălalt o merită poate mai mult ca noi. Nu contează. Acum, în funcţie de educaţie şi personalitate metodele de a acţiona în sprijinul a ceea ce ne dorim vor fi mai mult sau mai puţin cinstite, corecte, colegiale, etc.
Apoi sunt ceilalţi, necunoscuţii, de care de multe ori ne împiedicăm în piaţă, la supermarket, în autobuz, metrou, troleu sau ce-o mai fi, în trafic, etc. Faţă de aceştia reacţiile nostre sunt aproape de adversitate. Ce să spun… chiar şi la biserică, la vreo cinstire de moaşte, la vreo pomenire sau alte îndeletniciri din astea sfinte, oamenii sunt… speciali, ca sa zic aşa. Se calcă unii pe alţii în picioare, la propriu dacă au ocazia, se împing, se înghiontesc, totul ca să ajungă acolo unde şi-au propus, mai repede, înaintea celorlalţi. Să-şi ia porţia de sfinţenie şi să se întoarcă acasă mai puri, mai curaţi, mai fericiţi.
E greu de înţeles aşa ceva, şi totuşi se întâmplă. Nu doar o dată ci mereu, de fiecare dată când apare ocazia. Ce simt acei oameni, ce gândesc în momentele acelea, e greu de aflat. Fiecare îşi redescoperă atunci simţul ascuţit al dorinţei de supravieţuire, cu orice preţ. Atunci binele celorlalţi sau al tuturor dispare din ochii fiinţei umane, dorinţa disperată de a obţine acel ceva îl orbeşte pe om, şi scoate la iveală trăsături ascunse de veacuri, adânc înrădăcinate, dar care conţin în ele o forţă fantastică. Lipsesşte-l pe om de minimul necesar pentru a trăi, pune-i în pericol viaţa lui sau a copilului lui, şi binele tuturor nu va mai exista, ci doar unicul bine personal.
Poate că aşa trebuie să fie. Instinctul de conservare trebuie să funcţioneze, e vital suprevieţuirii omului ca specie, dar totuşi, de foarte multe ori se încalcă orice urmă de decenţă, şi în situaţii precum cele expuse oamenii se transformă în animale absolu gratuit şi de neînţeles, în numele binelui şi a iubirii.
Şi atunci, cum rămâne cu binele tuturor? Ei bine, acesta este doar o noţiune pur teoretică, ceva abstract, fără aplicabilitate practică. E doar un termen filozofic, dar o temă generoasă pentru psi-luneala de azi. De aplicat îl aplică fiecare cum îl taie capul, în funcţie de evoluţia sa spirituală, de educaţie, de propria experienţă de viaţă, şi de situaţiile concrete în care este pus.
Vă doresc tot binele din lume.