Balada timpului prescris

timp oprit

M-am oprit pentru o clipă

Mi-am pus timpul în rucsac

Cu gândul să-l iau cu mine

(Gând nebun şi gând posac)

Să îl car o viaţă-n spate

Chiar şi două dac-o fi

Să mă nasc încă o dată

Înainte de-a muri.

Şi cu timpul, el, rucsacul

Tot mai greu a devenit

Deşi m-am oprit adesea

Şi din el am cheltuit.

Mai scoteam câte o clipă

Să o dau pe întrebări

Mai făceam chiar și risipă

De secunde-îmbrățișări.

Treceam orele cu bacul

Peste râuri de iubiri

De umpleam cu lacrimi sacul

Transformate-n amintiri.

Dar în loc să fie moale

Şi uşor timpul rămas

El mă apăsa pe umeri

Şi la fiecare pas

Mă scufundam în nisipul

Ţărmului nevinovat

Întrebându-ma de-i timpul

Să renunţ a mai căra

Iubirea ce dă să moară

Ca într-un destin nescris

Clipa să-mi fie uşoară

Timpul astăzi l-am prescris.

Un pumn de clipe

images

Clipele-mi mor

Cresc diguri să le opresc căderea

Le strig

Le dăngăn

Şi le chem

Dar moartea lor îmi ia durerea.

Clipele-mi simt

Cum mă sfărâmă cu privirea

În doruri

În vise

Şi-n cuvânt

Dar eu le uit, nu le vreau adierea.

Clipele-mi cresc

Pun trepte să le-ajung puterea

Mă urc

Mă caţăr

Mă arunc

Dă-i doamne clipei mângâierea.

Clipele-mi strâng

Fac cercuri, sufletul să-mi înconjoare

Fac răni

Fac umbre

Şi fac crini

Acum este deja a fost, secunda nouă doare.

Viaţă

autumn_aurora_by_ineedchemicalx-d32oc6b

Coboară alene un sfârşit

Din început îşi trage seva

Ecou după ecou s-au isprăvit

Dar a rămas nestinsă setea.

 

 

Nici nu mai ştiu dacă a fost

Sau doar iluzie mă înconjoară

Dor amintiri în a minţii adăpost

Şi clipa mult prea repede prin mine zboară.

 

 

Se nasc acum şi mâine vor muri

Un gând, un vis, un nume, o speranţă

Dar nimeni, niciodată, nu le-ar putea opri

Pentru că ele înseamnă viaţă.

 

 

 

Vis de o clipă

cc29441903928fe5e2440329b381291c-d308tp1

M-am visat odată. Pe mine, cea de dincolo de cuvinte. Îmi uitasem gândurile. Îmi rătăcisem amintirile. Şi era bine. Aveam doar două braţe. Făceau multe lucruri… Ştiau să muncească cu folos, să îmbrăţişeze strâns, să mângâie copaci, stele sau păsări şi câteodată suflete. Aveam două picioare. Şi ele erau pricepute. Mă duceau exact acolo unde aveam nevoie. Călcau ori apăsat şi hotărât, ori moale şi delicat fără să întrebe de ce ar trebui să facă asta. Mai aveam şi un trup, in care abia încăpea o inimă. Creştea de multe ori depăşindu-l. Se mai strângea câteodată de dor. Cât un purice nu se mai făcuse de mult, pentru că uitase ce e frica. Iar capul? Da, mai era şi un cap. Doi ochi care învăţaseră din nou să privească. Şi mai scăpau câte o lacrimă din când în când, de fericire doar. O gură care zâmbea mai mereu şi inventa cuvinte, un nas care adulmeca de la distanţă parfumul teilor comandând picioarelor direcţia potrivită. Şi o claie de păr care tresărea înfiorată la orice adiere de vânt.

Şi lumea era foarte prietenoasă. Străzile mi se aşterneau singure în faţă, copacii îşi aplecau crengile pline de rod, florile îşi deschideau corola şi îşi împrăştiau parfumul, soarele îşi trimitea razele să-mi încălzească trupul, iar ploaia îmi lipezea caldă ochii.

Apoi visul s-a stins încet. Nu ştiu de ce. Poate venise mâine şi trebuia să mă gândesc ce o să fac. Poate ieri încă mai sălăşluia în mine şi îşi cerea amintirile înapoi. Sau poate că fiind un vis fără trecut şi fără viitor, nu putea exista decât o clipă.

Clipa cea de acum.