Întinsele zăpezi

poze artistice

Întinsele zăpezi îmi cer privirea

Să le însoţească până-n depărtări

Să uit de dorul de fiori şi de iubirea

Să le alung la locul lor, în amintiri.

 

Întinsele zăpezi îmi cheamă gândul

Să se afunde-n ele fără glas

Să se însoţească doar cu vântul

Şi să danseze doar ultimul vals.

 

Întinsele zăpezi mă înfioară

De unde încep şi unde se opresc?

Nici cerul nu-i atât de întins, încât să doară

Nici luna nu-i atât de albă, umbre-i cresc.

 

Întinsele zăpezi sunt azi în mine

În sufletul în care iar a nins

Cu clipele ca cerul de senine

Şi cu iubiri ce încă nu s-au stins.

Eternităţi

pietre

Eternităţi

Vin val cu val, cotropitor

Dar vă alung

Unde aţi fost când clipele-mi mureau de dor?

 

Eternităţi

Cresc calde vise care tac

Vreau să v-aud

De ce tăcerile uitarea orelor de atunci prea grea o fac?

 

Eternităţi

Doar pietre strigă: Veniţi

Să ne vedeţi

Şi liniştea eternităţii noastre acum s-o asurziţi.

 

 

Despartire

Ne-am despartit. Parca a fost ieri. Toata suferinta, tot dorul nestins, toata durerea. Ce a durut mai mult … ca nu a fost un adio, nu a fost un moment anume, o imbratisare de despartire, o sarutare, o ultima imagine a chipului tau. Ai incercat sa faci ca totul sa se intample treptat, ai avut senzatia ca asa va durea mai putin. Ai gresit, zbuciumul interior declansat de primul tau gand de despartire, transmis mie pe cai invizibile, a fost mult mai lung si mai dureros. Ai evitat socul poate. Dar durerea nu a fost mai putina.

Imi aduc aminte de dorul intens cu care traiam cand nu eram langa tine. Zilele treceau greoi, corpul vegeta, era ca o planta care se hranea doar. Incercam sa anesteziez toate dorintele si toate sperantele. Eram coplesitor de trista. Traiam dar nu intelegeam pentru ce. Asteptam. Traim asteptand. Apoi, cand veneam spre tine, au fost cele mai lungi drumuri din viata mea. Interminabile, dureros de intense in emotii. Asteptarea momentului cand voi fi cu totul a ta ma innebunea. Dorinta de a te atinge, sarutarile tale fierbinti pe care le asteptam, le visam, le retraiam in mine, iar si iar, erau mult prea greu de suportat. Numaram minutele, apoi secundele, in speranta ca vor trece mai repede si voi ajunge. Au fost singurele clipe din viata mea cand as fi vrut cu adevarat sa pot zbura. Sa ajung la tine. Atunci. In secunda aceea. Din nou in bratele tale. Dar timpul se impotrivea. Stia ca graba mea era de fapt doar drumul spre final. Final care urma sa vina. El stia. Toate clipele alea au ramas asa in mine. Neschimbate. Atat de vii. A trecut ceva timp. Tu stii asta. Dar inca curg lacrimi. Inca ma dor noptile, gandindu-ma la tine. Inima mea se zbate sa iasa la iveala, sa spuna ce simte. Nu mai vrea sa inabuse nimic. Nu mai vrea incuiata in colivia de aur. Mintea insa, stie ca nu are nici un rost. Ca totul s-a sfarsit. Incearca sa puna zagaz. Sa uite, sa inchida totul acolo. Mai stie ca poate chiar ea poarta vina. Ca nu a facut totul, ca nu a inteles totul, ca nu a reusit totul. Pentru noi doi. Dar sufletul nu poate accepta. Si el stie, doar ca altceva. Stie ca nu a iubit si nu va mai iubi vreodata la fel. Ca nu exista iubire mai mare.