Mi-e dor


Desi am scris relativ recent despre dorul de tine si despre dor in general, trebuie sa recunosc din nou ca MI-E DOR. Mi-e dor de EL, mi-e dor de copilul meu pe care nu l-am vazut de o saptamana, mi-e dor de o vacanta dulce si senina, mi-e dor de soare desi e peste tot acum in toiul verii, mi-e dor de padurea pe care nu am mai mangaiat-o de mult cu ochii, cu plamanii, cu palmele pe coaja batrana e copacilor, mi-e dor de lungi drumuri mana in mana, mi-e dor de marea albastra (sau Neagra nu conteaza), mi-e dor de sarutari si imbratisari pline de emotie si pasiune, mi-e dor de lucruri facute impreuna, mi-e dor sa stau la taclale cu prietenii de care nu mai am timp, mi-e dor de liniste si pace sufleteasca, dar si de agitatia dinaintea unei revederi atat de dorite si asteptate, mi-e dor de stabilitate si echilibru, dar si de zapaceala mea caracteristica, mi-e dor sa ma simt iubita si sa ma vad frumoasa in ochii lui. Mi-e dor de momente simple de fericire pura, nealterate de nici un gand razlet. Ordinea e complet aleatorie. Si nici nu conteaza. Important e ca imi e dor. Tare dor.

Duzina de cuvinte …. Trenul

Se aude din departare tropot infernal. Zici ca o intreaga herghelie de cai salbatici, alearga innebuniti inspre noi. Stefanel ma strange cat poate de mana, ingrijorat si chiar speriat de ceea ce se apropie cu viteza. Ce-o fi oare, se gandeste? Cum arata creatura care face astfel de zgomote teribile? Si in doar cateva clipe, in zare apare locomotiva neagra, carand dupa ea cu un urias efort vreo 10 vagoane de calatori. De data asta copilul se da inapoi cu un pas privind imensitatea miscatoare, care se apropia de el. Dar locomotiva nu s-a multumit sa-l impresionez doar cu talia ei pe copilul aflat prima oara in viata lui intr-o gara, ci a mai aruncat si un jet puternic de aburi, scotand un suierat infioarator. Asta deja a fost prea mult pentru el. S-a speriat de-a binelea si a inceput sa tremure tragandu-ma inapoi de mana spre iesirea de pe peron. Am incercat sa-l linistesc aratandu-i omul in uniforma agatat de scara primului vagon. El nu se temea. Si locomotiva nu-i facea nimic. Il tolera acolo, agatat de primul ei vagon, vagonul de clasa I. Mandria ei. Omul in uniforma parea ca transmite salutari in stanga si in dreapta cu steguletul lui rosu. Imediat dupa oprirea in gara, el a coborat pe pamant. Slava cerului ca s-a oprit. I-am aratat lui Stefanel cum o intreaga armata de oameni au aparut de nicaieri, verificand cu maxima eficienta, toate mecanismele vagoanelor asa cum un doctor te controleaza in gat sa vada daca ai ceva semne de boala. Se pare ca pe drumul lung al trenului a plouat, pentru ca ferestrele vagoanelor erau inca putin ude. O fetita straina, ce calatorea cu vagonul de clasa I, isi lipise nasucul de geam ca sa vada mai bine printre picaturile de apa. Dand cu ochii de copilul speriat de pe peron, i-a facut din mana zambindu-i fericita. Si atunci trenul s-a pus in miscare. Stefanel nu mai era speriat. Chipul vessel al fetitei aflata in trenul pana mai inainte infiorator pentru el, l-a linistit. Acum ii parea rau ca pleaca, si i se parea nedrept ca fetita era in vagon iar el nu. De atunci viseaza mereu ca merge cu trenul si vrea sa se faca mecanic de locomotiva.
Aceasta a fost duzina nr. 24 provocata de clubul PSI.

Au mai scris astfel de duzini si Tibi, Carmen Pricop, Vero, Some Words, Dictatura Justitiei, Scorpio, ch3815h, cammely, almanahe, Vanessa,

Despre timp

Se spune ca timpul s-a comprimat in ultima vreme. Ca ziua e mai scurta, nu mai are 24 de ore ci doar vreo 16. Ca din cauza asta nu mai avem noi timp sa facem ceea ce faceam altadata intr-o zi. Se mai spune ca ar fi vorba despre rezonanta, despre cavitati magnetice si altele asemanatoare. Eu nu cred ca este asa. Cred mai degraba ca noi avem mult prea multe lucruri de facut si efectiv nu mai facem fata. E mai simplu si mult mai rezonabil de crezut. Chiar daca acum putem sa rezolvam o problema mult mai rapid, avand masini, telefoane mobile, internet si toate celelalte, acum de fapt avem mai multe probleme de rezolvat si nu ne mai ajunge timpul.  Tot suntem mereu pe fuga, la serviciu si inapoi, apoi ne ocupam de casa, de copii, de mancare, de haine, de cumparaturi, incercam sa ne mai si distram. Am obosit numai sa le scriu, daramite sa le mai si fac….

Eu am avut intotdeauna o problema cu timpul. Cineva ar spune, da normal, daca nu stii sa il gestionezi cum trebuie. Asta cu gestionatul chiar ma depaseste, le iau si eu asa cum vin, si incerc sa le rezolv cat mai repede si mai bine, fara nici o gestionare, cel mult o incercare de miniplanificare.

Dar problema mea cu timpul nu e asta. E faptul ca am senzatia ca trece prea repede si eu nu apuc sa traiesc destul in el. Ca nu apuc sa fiu destul de fericita, de bucuroasa, de multumita, ca nu apuc sa fac suficiente lucruri bune, si ca mereu trebuie sa astept. Mereu e ceva de asteptat. De exemplu, toata saptamana astept sa vina weekendul. Apoi toata iarna astept sa vina primavara.  Toata vara astept concediul si ziua mea din august. Apoi toata ziua astept sa vin acasa de la serviciu sa-mi vad copilul, apoi sa vina seara in care ma intalnesc cu iubitul, si tot asa. Niciodata nu pot spune, gata, eu acum vreau sa fie ziua mea, si sa fie, atunci cand vreau. Ar fi dragut, nu?

Stiu ca ce am scris mai sus e gresit, stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat, ca tot ce e cu adevarat important se intampla acum, cand eu scriu aceste randuri, ca a trai din asteptari si pentru ele, e cea mai mare greseala. Observ ca am inceput sa inchei toate articolele cu aceasta idée, poate asa mi-o voi insusi si eu cu adevarat, si poate si voi.  Timpul este acum si aici, haideti sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima.

Maturitate

Anul asta se implinesc 25 de ani de la majorat. Deci 25 de ani de maturitate.  Nu e un moment obisnuit de bilant, dar ma gandeam sa facem totusi un mic inventar al acestui sfert de veac, cel mai frumos, cel mai fructuos, cel mai important, cel mai plin de momente magice din viata noastra.

Ce-am facut eu in acesti ani. In primul rand am muncit. Zi de zi, de la 18 ani fara 7 zile. Am facut si facultatea in paralel. Nu a fost deloc usor, dar evolutia ulterioara a facut sa merite tot efortul. Am crescut tot timpul ca nivel de pregatire profesionala, experienta si chiar si statut social atingand maximul pe care mi l-am propus vreodata. Dar pe final, cand nu mi-am mai propus nimic am dat putin inapoi, dar asta nu e decat provocarea de care aveam nevoie ca sa ma mobilizez si sa revin.

Material, am trecut prin aproape toate fazele posibile. De la a face economie si a strange ban cu ban pentru a-mi cumpara cele necesare, pana la a avea tot ce isi poate dori un om rezonabil. Sincer acum nu-mi doresc mare lucru din acest punct de vedere, desi nu e chiar cea mai buna perioada, pentru ca stiu cum este sa le ai pe toate si nu mai e nici o noutate pentru mine.

Ce ma bucur cel mai mult ca am realizat in acesti ani e copilul. E micut dar va creste si imi aduce mai multe satisfactii decat toate celalalte capitole la un loc. Pentru el merita sa fac eforturi pe toate celalate planuri. E sufletul meu si o motivatie constanta si extrem de importanta pentru mine.

Am lasat la urma aspectul sentimental…. ce pot sa spun? N-am pierdut timpul degeaba nici la acest capitol. M-am indragostit, am iubit, am fost fericita si am suferit. De mai multe ori. Diferit de fiecare data, cu nuante si trairi noi, dar cu aceesi emotie puternica.

In rest? Am invatat, am calatorit, m-am distrat, m-am certat, m-am imprietenit, m-am despartit, m-am bucurat, am avut hobbyuri. Am facut cam tot ce face orice om, dar am facut cu Pasiune. Pentru ca asta este structura mea interioara, nu pot sa fac aproape nimic asa de dragul de a face, pun suflet, traiesc prin ceea ce fac, sper, doresc, visez sa gasesc calea cea mai buna pentru mine si pentru cei din jurul meu.

Nu-mi pare rau de nimic din ceea ce am facut. Dar, nu pot sa nu ma intreb, am facut tot ce puteam face ca sa nu-mi para rau mai tarziu? Cred ca de fapt emotiile, sentimentele, trairile sunt cele despre care trebuie sa ne intrebam. Cum au fost? Cat au fost? Am reusit sa avem atatea trairi frumoase, pozitive, cu adevarat emotionante, incat sa nu ne para rau ca au trecut acesti ani? Daca da e perfect. Daca nu, nu e nici o tragedie, mai avem multi ani de trait in care sigur putem recupera totul. Numai ca trebuie sa incepem de azi, de acum, sa nu pierdem nici un minut. Carpe diem.