Povestea fulgilor de nea

tumblr_lvqjn2pobx1qa28jzo1_500[1]

Ninge feeric. Ninge fantastic. Ninge aproape înfricoşător, interminabil, cu nişte fulgi imenşi, care plutesc într-un ritm ameţitor, ca un dans doar de ei ştiut. Aş ieşi afară să zburd cu ei peste lume, să mă las plutind alene, să mă prind în dansul lor. Chiar fac asta şi mă văd cu ochii minţii încercând să învăţ de la ei ritmul nebunesc, dar ei mă resping, nu sunt una de-a lor, măcar de aş fi blondă… mi-am luat o geacă albă dar de sub căciula de blană cu urechi lungi, tot albă, mai scapă câte un zuluf negru care mă dă de gol. Şi ei sunt atenţi. Nu se lasă păcăliţi. Şi imediat ce simt că le-am învăţat unul din paşi se opresc brusc, rămân o clipă în nemişcare apoi schimbă direcţia şi se amuză teribil să mă prindă cu un picior în aer, neînţelegând ce s-a întâmplat. Şi atunci trimit o pală obraznică de vânt să sufle înspre mine, iar eu, aflată deja în echilibru precar să cad în zăpada înaltă. Şi uite că zăpada mă iubeşte, mă primeşte adânc în sufletul ei, îmi păstrează urma corpului căzut, mă cuprinde, mă îmbrăţişează cu toată dragostea ei. Fulgii văd asta, de acolo de sus, şi se pun pe aşternut, unde credeţi, exact pe forma din zăpadă a trupului meu şi o acoperă hotărât, făcând-o foarte repede invizibilă. Sunt geloşi, clar. Sau trişti. Pentru că ştiu că odată deveniţi zăpadă, dansul s-a terminat, şi că pasul următor e transformarea. Dar şi atunci eu voi fi alături de ei, îi voi prinde în palmele mele, vom plânge împreună, ei devenind lacrimă, voi deveni şi eu, şi vom fi…. în sfârşit …. la fel.

Drumuri

Îmi plac drumurile. Drumurile în afara orașelor, drumurile prin câmpii întinse, prin păduri umbroase, printre munți semeți. Drumuri spre libertate. Spre nicăieri. Drumuri la capătul cărora poate fi orice. Te poate aștepta oricine. Dar nu-mi place să fiu singură pe astfel de drum. Ci sa ma țină cineva de mână. Și eu să stau doar în scaunul din dreapta, să privesc panglica nesfârșită și unduioasă a șoselei. Atunci abia simt că sunt una cu drumul. Cu verdele frunzelor și cu albastrul cerului. Toate culorile pământului, toate imaginile perindate în viteză prin fața ochilor, vin spre mine, trec prin mine, prin trupul meu, prin inima mea, prin sufletul meu, îmi invadează fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare globulă de sânge, îmi preiau gândurile și emoțiile și rămân pierdute în urmă. Mă curăță și mă luminează. Mă fascinează. Mă transformă. Atunci pot avea revelații. Atunci pot  ințelege că sunt doar o părticică din tot, din orizontul îndepărtat, de care ma apropii mereu fără să-l ating vreodată. Atunci înțeleg că orice vis se poate împlini. Numai să alegi drumul potrivit, cel spre tărâmuri frumoase, cel spre miazăzi, să ai mereu soarele drept reper, să te încălzească lumina lui blândă. Îmi place să merg în neștire și atunci când ploua. Dansul ștergătoarelor pe parbriz îmi creeaza o stare de transă. Firele de apă scurgându-se fără logică pe geamuri mă face să mă întreb dacă există vreo logică în existența mea. Sau daca trebuie să existe una. Dacă nu e mai bine să o las să curgă, pe firul ei de apă, pe șoseaua care se așterne în fața, fără întrebari, fără răspunsuri, doar savurand tot ce îmi iese în cale, luând tot ce e bun din ce îmi oferă ea, viața.

Drumurile chiar sunt ca viața. Nu conteaza prea mult nici începutul și nici sfârsitul lor. Conteaza doar drumul în sine, cum îl parcurgi, emoțiile, trăirile, dorul cu care îl stăbați. Drumurile sunt ca timpul. Trec prin noi cu o viteză uluitoare, lăsând în urmă doar amintiri.