Duzina de cuvinte…Vindecarea


Începuse să creadă că e altcineva. De fapt nu era chiar o credință, ci mai mult o senzație, un sentiment ciudat că deşi corpul era același, totuşi EA nu mai era la fel. Era prima oră când avea o astfel de stare ciudată. Poate că muzica era vinovată. Vibrația îi pătrunsese adânc în suflet și începuse a lucra modificând celule, gânduri, trăiri. Simțea un fel de ademenire, o atracție irezistibilă, de parcă un înger ar fi chemat-o, așteptând-o cu brațele deschise, pentru a o proteja cu aripile lui. Îi auzea chiar și cuvintele, fără să le înțeleagă efectiv, doar le simțea parcă lovind-o direct în plexul solar. Pulsau acolo, adânc în ea, stârnind valuri de emoții nemaiîntâlnite. Simțea că nu mai dorește nimic. Avea deja totul. Departe, soarele răsărea. Nu-și dăduse seama că se făcuse dimineață. Stătea doar acolo, nemișcată, cu muzica pe repet, de nu mai știa câte ore. Privi pe fereastră. Cerul o amețea cu un amestec de rosu, galben, gri și albastru. Nu-i venea să creadă cât este de frumos. Nu mai privise cerul, așa cu toată ființa ei, din copilărie poate. Privi și soarele. Se înălța ca un mesager, ca o rugă a pământului către cer.

Cam de două săptămâni aflase că are cancer. Sufletul ei se zbătuse dureros încercând să înțeleagă de ce. De ce ea? Cu ce greșise? Și cui? Acum însă, nu mai avea nevoie de acele întrebări. Nu că și-ar fi primit răspunsurile, ci pur și simplu nu mai avea nevoie de ele. Se schimbase, nu mai era femeia bolnavă de mai înainte. Poate că trupul ei încă mai purta în el sămânţa bolii, dar ea nu. Era dincolo de boală. Pășise pur și simplu ca peste un prag. Poate o condusese îngerul de mână, șoptindu-i cu grijă, de astă dată perfect pe înțelesul ei:

Acum o să trecem, haide, nu te teme, totul o să fie bine.

Pe buze îi stătea un singur cuvânt:

Mulțumesc.

 

Îi mulţumesc şi eu lui psi pentru inca o duzina minunata si desigur lui tibi care a ales cuvintele.

Să te întreb?

843[1]

Să mai sper ca inima mea din nou să ardă

Sub flacăra privirii tale, fără să o piardă?

Să mai simt iar iubirea în mâna ta

Strângând-o pe atât de emoţionată mâna mea?

Să mai visez clipe comori

Ce înfloreau în sufletul meu răvăşite flori?

Să mai aştept dorul să plece undeva

Departe, şi vocea ta să fie fericirea mea?

Să mai cuprind în gândul meu

Toată tăcerea din sufletul tău?

Să mai respir parfumul lin

Ce-mi face iarăşi dulcea amintire chin?

Să mai doresc să te ascult din nou

Sau să sper doar s-aud un te iubesc, al vocii mele stins ecou?

Departe

Mi-e dor de sufletul tau

Zacand alene langa mine

Mi-e dor de inima ta

Privind cu ochi tristi

Ratacite, lacrimile mele.

Iubesc regretele tale

Magia clipelor le intoarce.

In vis le transforma,

Le uita culcate pe perna.

Sarutul toata durerea alina

Iubirea transforma doru-n lumina

Atingerile-s mangaieri ca de soapte

Pierdute si iar regasite in noapte.

Nimic nu ramane din toata trairea

Totul se sterge odata cu vremea

Doar sufletul simte adanc tresarirea

Oricat de departe ar fi

Ii poarta in el amintirea.

Emotii de seara

Mi-e inima atat de plina, dar sufletul atat de gol

Iubesc desi speranta nu e in zambetu-ti ocrotitor

Cuvintele m-ating in lipsa privirii cea plina de dor

Cum noaptea se asterne lina pe aripi calde de cocor.

 

Afara blande lacrimi curg, la fel ca si in mine

Nori albi plutesc in ochii mei, cu picaturi senine

Sori mandri vreau sa reapara. Poate vor veni maine

Inima mea iar sa tresara, dorindu-te pe tine.

 

Tu ma iubesti, prea bine stiu. Dar ma iubesti departe

Cand eu aproape vreau sa-ti fiu, nu asteptari desarte.

Eu vreau sa te privesc in ochi, si sa iti spun cu-ncetul

Iubirea mea nu are capat, te vrea mereu, cu totul.

 

Lumina stelelor paleste, doar luna straluceste sus

Caldura ei alba si rece o simt venind dinspre apus

Exista-n mine doar tristete, in sulfetul ce doare nins

As vrea sa fiu azi pentru tine, unica fata din vis.