Doar atunci

Doar atunci când eram lângă tine știam să visez că zbor

Și mă pierdeam pe mine în noi, iar cerul mi-era plin de culori

Și luna răsărea doar pentru bucuria mea de-a te avea

Pe tine doar, nimic nu-mi doream, nimic altceva.

 

Doar când la tine gândeam dorul era izvor, nesecat în mine curgea,

Inima șoptindu-ți numele adânc tresărea

Mâna flămândă o căuta mereu pe a ta

Soarele credeam că numai pentru tine lumina.

 

Doar acum când visele adormite îmi sunt

Liniștea parcă a cuprins întregul pământ

Nimic nu mai doare, de nimic nu-mi e dor

Păsări mă strigă cu al lor țipăt, dar eu am uitat să zbor.

În lumină

În lumină plutesc, când lăngă mine stai întins şi mă priveşti

Şi ochii tăi trişti pe gânduri mă ating, şi-mi vine să strig

Trezeşte-te suflete, încă nu-i prea târziu, fericirea-i în noi

O putem îmblânzi. Cum soarele nebun alungă norii în zori

Putem rătăci dorul din noi, cum vântul în toamnă împrăştie frunzele moi.

În întuneric mă pierd adânc, mă doare luna şi stele eu strâng

Să nu lumineze când ceru-i prea trist, să-mi umple doar palma ce tu mi-ai atins

Uitat sărut de buze fierbinţi, ce fac mâinile mele să ardă nescris

În cuvinte căzute din paradis.

În lumină te vreau şi-n întuneric te simt.

Aceasta a fost psi-luneala de astazi.

Despre durere

 

In general ma inteleg bine cu durerea, atunci cand apare. Ne toleram reciproc. Ne suportam. Nu iau niciodata analgezice sau calmante, doar astept sa treaca. Si de cele mai multe ori chiar trece. Mai devreme sau mai tarziu. Este vorba de durerea fizica. Dar mai e si durerea sufleteasca, durerea care arde inima si omoara speranta. Durerea care te face sa te simti greoi, imobil, durerea care nu te lasa sa te misti, sa vorbesti, sa mananci, care te roade pe interior, te macina, iti transforma sufletul in mii de fragmente disparate, care se amesteca intre ele, si te fac sa uiti cine esti cu adevarat. Cine ar trebui sa fii. Cine poti sa fii. Stii doar ca doare, doare teribil, si ai face orice sa opresti asta. Ai lua orice calmante numai sa-ti poata anestezia sufletul. Dar, din pacate nimic nu functioneaza. La mine cel putin. E genul de suferinta cu care nu am sa ma inteleg niciodata. E acea durere care face sa-mi curga lacrimi la cea mai fina atingere, care imi ravaseste sufletul, imi sfasie inima si ma rascoleste adanc. N-am intalnit-o de multe ori in viata, doar de doua ori, poate trei, dar a fost deajuns, poate chiar prea mult, poate mult prea mult. Si lasa urme. Asta e mai grav. Pare ca trece, dar e doar uitare. Uiti, dar nu inseamna ca a disparut din gandul tau, din inima ta. E acolo, pregatita sa iasa la iveala din nou, oricand, daca ii creezi conditiile necesare. Si se intampla sa i le creezi. Si doare din nou, poate mai stins, poate mai trist, mai melancolic. Poate ca suferinta in final te inobileaza, te transforma, te face sa evoluezi, sa fii mai intelept, dar cu ce pret… Merita oare? Poate ca nefericirea ne e data pentru a avea cu ce compara apoi fericirea, poate tristetea ne e data pentru a putea apoi sa apreciem mai mult bucuria, poate durerea ne e data pentru a sti ce e starea de bine, a ne bucura mai mult de ea si a o aprecia la justa ei valoare. Dar oare merita?
Ai grija, nu lasa durerea sa intre in viata ta.