O vară

daruire

Vara-mi cresc tulpini spre stele

Din ruga palmelor mele

Din a paşilor avânt

Rădăcini cresc în pământ.

 

Pomului îi dau suflare

Cu a mea îmbrăţişare

Verdele când i-l ascult

Potolesc al meu tumult.

 

Îmi chem vântul să mă ducă

Unde dorul nu apucă

Să răsară-n calea mea

Floare-albastră, floare grea.

 

Îi iau nopţii sărutarea

Mării îi fur legănarea

Somnul să îţi fie lin

Vara ţie ţi-o închin.

 

Ruine

ruine

Cât îmi lipseşti

De-aş presăra cuvinte

Pe fiecare amintire ştiută dinainte

De-a învăţa să zbor pe cerul tău

Senin.

Îmi iartă visul

Adormit sub baldachin.

 

Cât îmi lipseşti

De-aş umple cu secunde

O oră veche rătăcită pe niciunde

Când timpul ne privea uimit

Fără cuvinte.

Îmi iartă dorul

Dincolo de minte.

 

Cât îmi lipseşti

De-aş coborî în mine

Să smulg îmbrăţişările ruine

Din rădăcina inimii

Tăcută.

Îmi iartă gândul

Care nu te uită.

 

Doar femeie

femeie_cu_inorog

Sunt doar femeie

Şi nu e greşit nimica

Din împărţeala gândului în cer

Ce m-a ales pe mine

Să fiu mamă, soră, fiică

Nu e o întâmplare

E mister.

Sunt doar femeie

Îmi e scris în gene

Ca dorul să m-atingă-n înserări

Sunt doar o lacrimă

Din ploaia care cerne

Visând la stele înalte

Şi îmbrăţişări.

Sunt doar femeie

Suflet fără margini

Ce înalţ iubire pentru tot

Şi nasc eternităţi

Copii de stele

Din vise calde de femeie

Ce cresc în mine al vieţii chivot.

 

 

Bucurie vs tristețe

Gând-din-cuvânt

Nu pot să scriu despre bucurie. Ce ar fi de spus? Mai degrabă aș sări într-un picior decât să o aștern în cuvinte. Când ești bucuros nu te apucă dorul de scris poezii, și nici măcar proza nu te atrage. Vrei să o împărtășești, asta e clar, dar în mod mult mai direct, să o strigi, să o cânți, să o dansezi. Să simți cum îți umple ființa și îți invadează chipul. Să zîmbești și chiar să râzi cât poți de tare. Ai vrea să afle toată lumea, dar nu prin scris. Bucuria se pierde astfel. O descarci asupra cuvintelor scrise, ele își rețin partea, iar cititorului îi mai parvine doar un mic rest.

Tristețea este însă exact invers. Se cere scrisă, pictată, compusă în rime și refrene. Cuvântul se încarcă cu ea. O aprofundează, și o dă mai departe, parcă mai adâncă, mai grea, mai apăsătoare. Bucuria se cere trăită intens, cu tot sufletul, și este repede uitată, tristețea însă se insinuează adânc în inimă, capătă reverberații în minte și rămâne să conviețuiască cu tine. O zi, două, o lună sau mai mult. Este subiect de profundă meditație și cuvântul scris o eliberează oarecum, preluând-o.

Nu pot să scriu despre bucurie. Ce ar fi de spus?

tristete

 

Pentru gând din cuvânt. Azi cuvântul “bucurie”.