Duzina de cuvinte… leul

O sa râdeţi poate, dar eu sunt mândră că sunt leoaică. Născută în zodia leului adicătelea. De ce? Principalul motiv este că leul este considerat de secole ca fiind mândrul rege al animalelor. Apoi pentru că patronul zodiei este soarele. Evident, nu? Ce alt corp ceresc poate concura cu soarele?  Deci ce alta zodie poate concura cu cea a leului? Apoi pentru că apartenenţa la aceasta zodie îmi dă iluzia ca am o identitate bine definită printr-o aparteneţă la un grup cu oameni de calitate, toţi leii pe care i-am cunoscut vreodata fiind la fel de mândri de zodia lor. De cele mai multe ori un leu nu are nevoie decât de un ţel, cât de măreţ posibil. Şi se mobilizează cu toate forţele pentru a-l atinge. Pune enorm de multă pasiune şi consumă la fel de multă energie pentru asta. Totul e să nu dureze exagerat până la punctul terminus. Pentru că energia uriaşă mobilizată se pierde treptat până la dispariţia totală. La ceva timp de la demaraj va apărea primul semn că leuţul nostru s-a cam plictisit şi daca rezolvarea nu va apărea curând el o va lăsa baltă, cu multă demnitate desigur.  Apoi, ca să-i mai laud puţin, leii sunt drepţi şi mărinimoşi. Nu suportă o realitate falsificată, şi au nevoie de libertate în a-şi alege singuri drumul pe care şi-l doresc. E drept că le şi place să trăiască mai primejdios, dar un pic de adrenalină nu strică nimănui. Nu prea au simţul acela al riscului, efectiv nu realizează de multe ori pericolul, poate pentru că au mult prea multă încredere în minunata lor fiinţă, şi nu îşi pot imagina că nu ar face faţă la orice situaţie, chiar şi dificilă, apărută.

In final mai trebuie doar să spun că pentru a te pune bine cu un leu nu trebuie să faci mare lucru. Asta pentru că el este oricum o inimă largă, este afectuos şi iubitor. Dar are nevoie constant de la ceilalţi de un singur lucru. Să fie lăudat. Adică mai precis să-i fie recunoscută valoarea. Şi asta cât mai des posibil.

E frumos să fii leu, nu-i aşa?

Aceasta a fost duzina mea, nu tocmai la subiect, sper sa ma ierte psi.

Poveste de adormit copiii

A fost odată ca niciodată o femeie foarte frumoasă. Ea trăia pe meleaguri îndepărtate, undeva pe un munte înalt si friguros. Mereu era zăpadă pe acele tărâmuri. Albă si multă. Și destul de des erau avalanșe. Iar ea, femeia din poveste, se compara mereu cu ele. De fapt chiar și semănau. Avea acea femeie o energie debordantă, o mulțime de țeluri de atins mereu, o dorință de iubire si de viață fantastică, o forță interioră care i se citea pe chip și impunea în fața oricui o întâlnea. Când se îndrăgostea și intra în viața cuiva era un soi de catastrofă planetară pentru bietul om implicat. Avea femeia un dar să răvășească, să innebunească, să zăpăcească  atât de rău pe respectivul încât acesta chiar se simțea ca luat pe sus de o avalanșă. Nu i se putea împotrivi nicicum. Unii au comparat-o cu un vulcan, alții cu o tornadă, sau chiar cu un tsunami. Dar ea nu era nimic altceva decât o avalanșă. Și, evident, nu te poți pune cu ea. Poți să te ferești din calea unei avalanșe, daca ești suficient de pe fază ca să prevezi ce zace în ea, sau poți aluneca la vale odată cu ea, fără să te împotrivești în vreun fel. Dar trebuie să poți ține pasul. Să te poți menține la suprafață. Si majoritatea nu prea reușeau. Erau precum copacii, sau casele întâlnite în drum, erau spulberate fără drept de apel. Eiii, dar într-o zi, avalanșa noastră dragă întâlni în drumul căderii ei maiestuoase, undeva mai la vale, un bărbat ca o stâncă. Dar nu orice stâncă. Una uriașă, solidă, extrem de bine înfiptă in pământul de care aparținea, și de care nu voia să se rupă cu nici un chip. Vazând asta ea a fost extrem de mirată. Cum, cineva e mai puternic ca ea? Mai hotărât? Mai destoinic? Nu. Nu era posibil așa ceva. Atunci ea a încetinit puțin coborârea, aș putea spune că s-a și întors puțin din drum, lucru nemaivăzut pănă atunci la o avalanșă. S-a învârtit în jurul lui, s-a forțat de căteva ori, a împins cu toată puterea, a vuit înspăimântător, poate poate stânca va ceda. Nimic. Nu s-a clintit de fel. Și ghiciți ce s-a întâmplat atunci… Avalanșa noastră s-a transformat brusc intr-o ninsoare diafana, blândă și delicată, si a început sa se aștearnă duios peste bolovanul cu pricina, protejându-l de frigul iernii, mângâindu-l, sau cântându-i cântece uitate de pe meleagurile cele înalte. Iar cand a venit primăvara din nou, a început să se topească, apa dulce devenind, s-a infiltrat in toate fisurile acelei pietre, iar când un ger târziu a venit năpraznic, a înghețat brusc. Și a sfărmat pietroiul din interior. I-a topit inima cea de stâncă a acelui bărbat puternic și neînfricat, iar ea, avalanșa a redevenit femeia frumoasă și impunătoare, dar blândă ca soarele de primăvară de care el s-a îndrăgostit fără leac. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe :-).