Mă dor…

femeia-din-padure[1]

Mă dor tălpile de când am păşit printre stele

M-au ars ochii prea trişti ce priveau înspre ele

Sufletul însă tresaltă pe muzica lor îngerească

Se umple cu toate visele pruncilor, ca să-i ocrotească.

 

Mă doare inima uitată cândva peste dealuri

Înconjurat de păduri îmi e sângele verde pe maluri

Sufletul însă se înalţă peste trista câmpie

Pe piscuri de munte miroase iar a veşnicie.

 

Mă dor braţele întinse spre a ta îmbrăţişare

Mă contopesc cu ea, în visul ce nicicând nu moare

Sufletul însă speranţa din nou o trădează

Nu vrea să trăiască durerea, iubirea o înmormântează.

 

Ninge iarăşi

ninge

Şi iată ninge iarăşi, fără de început şi fără de sfârşit

Sufletu-mi ce tânjeşte după verde e alb şi pustiit

Luminile oraşului-mi deschid alene ochii goi

Ce nu mai vor să doarmă în noaptea fulgilor ce cad în noi.

 

Coboară fără de pată, peste câmpii, a lunii îngeri inocenţi

Devin imaculată oştire a iernii tale, care inima-mi îngheţi

Nu te mai vreau la mine-n suflet, tu candidă şi rece nea

Ce-mi umpli cu otrava albă, durerea, dar şi fericirea.

Apus de iarnă

apus-de-iarna-4_76dc880e4aa959[1]

Melancolie rece simplifică culori

Doar soarele-şi aprinde o rază printre nori

Apus în alb şi negru îngheaţă orice vis

Trezeşte suferinţe uitate în abis.

 

Pustiul de zăpadă acoper-un destin

Uitat de fericire şi transformat în chin

Speranţa e departe în a luminii dor

Doar bezna îşi întinde aripile în zbor.

 

Stranie frumuseţe coboară pe-nserat

În suflet ce priveşte durerea a încetat

Prin gânduri umblă doruri uitate dinadins

Prin vise zboară umbre pe care timpu-a nins.

 

În nemişcare-i totul, doar norii-au propriul dans

Al fantasmelor, haotic, iluzoriu vals

Dar inima tresare, aruncă alb veşmânt

Se-nalță peste lume-a iubirii jurământ.

Despre durere

 

In general ma inteleg bine cu durerea, atunci cand apare. Ne toleram reciproc. Ne suportam. Nu iau niciodata analgezice sau calmante, doar astept sa treaca. Si de cele mai multe ori chiar trece. Mai devreme sau mai tarziu. Este vorba de durerea fizica. Dar mai e si durerea sufleteasca, durerea care arde inima si omoara speranta. Durerea care te face sa te simti greoi, imobil, durerea care nu te lasa sa te misti, sa vorbesti, sa mananci, care te roade pe interior, te macina, iti transforma sufletul in mii de fragmente disparate, care se amesteca intre ele, si te fac sa uiti cine esti cu adevarat. Cine ar trebui sa fii. Cine poti sa fii. Stii doar ca doare, doare teribil, si ai face orice sa opresti asta. Ai lua orice calmante numai sa-ti poata anestezia sufletul. Dar, din pacate nimic nu functioneaza. La mine cel putin. E genul de suferinta cu care nu am sa ma inteleg niciodata. E acea durere care face sa-mi curga lacrimi la cea mai fina atingere, care imi ravaseste sufletul, imi sfasie inima si ma rascoleste adanc. N-am intalnit-o de multe ori in viata, doar de doua ori, poate trei, dar a fost deajuns, poate chiar prea mult, poate mult prea mult. Si lasa urme. Asta e mai grav. Pare ca trece, dar e doar uitare. Uiti, dar nu inseamna ca a disparut din gandul tau, din inima ta. E acolo, pregatita sa iasa la iveala din nou, oricand, daca ii creezi conditiile necesare. Si se intampla sa i le creezi. Si doare din nou, poate mai stins, poate mai trist, mai melancolic. Poate ca suferinta in final te inobileaza, te transforma, te face sa evoluezi, sa fii mai intelept, dar cu ce pret… Merita oare? Poate ca nefericirea ne e data pentru a avea cu ce compara apoi fericirea, poate tristetea ne e data pentru a putea apoi sa apreciem mai mult bucuria, poate durerea ne e data pentru a sti ce e starea de bine, a ne bucura mai mult de ea si a o aprecia la justa ei valoare. Dar oare merita?
Ai grija, nu lasa durerea sa intre in viata ta.