Monolog

28122[1]

Să știi, câteodată, atunci când mă strângi în brațe, doare.  Nu, nu pentru că m-ai strânge prea tare. Și nu, nu mă doare trupul. E o durere slabă, dar insistentă, un mic țipăt acolo în interior, un semnal de alarmă, la gândul că poate este ultima oară când faci asta. Nu, nu pentru că nu ai vrea să mă mai îmbrățișezi. Dar nu se știe ce se poate întâmpla peste o oră, peste o zi sau o lună. Nu se știe unde ne vor purta pașii vieții. Sunt atatea incertitudini. Viitorul e atât de nesigur, doar trecutul e implacabil.

Seara străzile sunt scăldate de ploaia domoală și mohorâtă, dimineața în schimb mă trezesc în albul zăpezii, care îmi umple sufletul de pace, atunci când privesc pe fereastră. Adorm noaptea atât de fericită, cuibărită în brațele tale și mă trezesc dimineața singură. Tu ai plecat în toiul nopții, undeva departe, acolo unde te cheamă viața, și nu m-ai trezit, pentru că nu suporți despărțirile. Adorm în unele nopți tristă dar mă trezesc dimineața veselă și optimistă, cu certitudinea că am în fața o nouă zi în care pot realiza ceea ce îmi doresc, că pot face asta. E un singur lucru care rămâne neschimbat peste timp. Dorul. El ne însoțește mereu. Adormim cu el serile, ne trezim cu el diminețile. Mereu există ceva sau cineva de care să ne fie dor. Și nu o să fac o listă. Pentru că nu contează de ce ne este dor. Emoția este aceeași de fiecare dată și ne scaldă sufletul cu lacrimi invizibile. Ne trezește amintiri dureros de plăcute. Cheamă vise transformate în speranțe. Sau nu. Atunci când ne amintim de cineva drag, care s-a pierdut, dorul e altfel, e un dor-durere, fără speranță, doar aceea de după. Dor trist.

Și dorul de tine face să îmi înalț sufletul precum un zmeu în bătaia vântului. Să ajungă la tine. Ai înălțat vreodată un zmeu? Eu nu. E o experiență pe care trebuie neapărat să o încerc. Numai că atunci când zmeul meu va fi acolo sus, purtat pe aripi de vânt, n-o să-l țin legat, n-o să încerc să alerg cu el, conducându-l, ci o să-i dau drumul, să fie liber, să zboare, să urce, să coboare, așa cum simte el, așa cum îl poartă vântul. Iar eu doar o să-l privesc, și o să mă înalț și eu, privind lumea de acolo de sus, respirând, împreună cu el, libertatea. A ține un zmeu legat cu acel fir, chiar așa invizibil cum pare a fi, e la fel cu a încarcera sufletul și a-l opri să spere. Dacă nu poți să-i oferi libertatea totală mai bine împăturește-l frumos pune-l într-o cutie bine închisă, ascunde-l undeva și uită de el. Nu-l înălța pentru a-l ține apoi legat. Pentru că îl doare. Așa cum mă dor pe mine, uneori, îmbrățișările tale.

Provocarea de luni … Femeia intoarsa

A primit critici in viata ei ca se zgaltaie patul cand se intoarce noaptea in somn de pe o parte pe cealalta. Desi este usoara ca un fulg.

A primit critici in viata ei ca se intoarce mereu la iubiri trecute. Ca nu le uita, asa cum face toata lumea.

A mai primit critici care spuneau ca viseaza ca se intoarce la el, cred ca si el a certat-o fara vorbe ca a incercat sa se intoarca.

Ea nu a renuntat niciodata la cineva iubit, la cineva dorit, si inima ei nu s-a intors nicidoata cu spatele la el. A fost mereu deschisa, a incercat sa ofere iubire, atat cat a putut, in acea perioada a vietii ei.

Iubirea pe care o simte acum pentru el e mereu altfel. Capata mereu noi valente. E uimitor. Credea ca iubirea e doar …  iubire. Si a aflat ca nu e asa. Si a invatat sa se intoarca cu fata spre oglinda, oglinda sufletului ei. Si s-a privit astfel in sufletul lui, iar el s-a vazut pe el acolo. Oglinzi paralele, intoarse una cu fata spre cealalta, care amplifica la nesfarsit emotia. El face ca ea sa-l iubeasca mereu mai mult. Ea face ca el sa o iubeasca mereu mai mult. Mereu altfel. Nimic nu e pe repet. Totul e nou, de fiecare data. Cum sa nu te intorci mereu la el?

Aceasta a fost  provocarea de luni de la  clubul PSI.

 

Dor

Mi-e dor sa-mi fie dor. Sa am de ce si de cine sa-mi fie dor. Mi-a fost dor ieri, dar azi inca nu. E placut si dureros in acelasi timp cand imi e si cand nu imi e dor.

Mi-e dor de primavara, de florile din gradina, de la umilul si cu capul plecat ghiocel pana la mandrii si nobilii trandafiri. De mirosul de pamant reavan si cald, de iarba proaspat taiata, de parfumul florilor de camp. Mi-e dor de soare, sa-i simt mangaierea pe pielea uda de ploaia calda si scurta de vara, mi-e dor de serile lungi de vara petrecute afara in gradina, pe un sezlong, alaturi de prieteni dragi.

E minunat sa ai de cine sa-ti fie dor. De copilul tau pe care nu l-ai vazut de dimineata de cand ai plecat la serviciu, de parintii pe care din pacate ii vazi cam rar, de prietenii tai cu care te intalnesti mai mult in weekend-uri. Primul gangurit al copilului tau, prima oara cand ti-a zis mama, primii lui pasi sunt momente de care iti e dor apoi toata viata.

La fel de minunat e cand iti e dor de iubitul tau, pe care l-ai vazut acum 5 minute, dar a plecat de atat de mult timp de langa tine. Minutele au alta valoare si durata cand iti e dor. Ti-e dor de o imbratisare, un sarut, o mangaiere, dar si de o vorba buna si o incurajare, toate facute din suflet, un suflet cald care te vrea mereu fericita si implinita.

Mi-e dor de emotia primei intalniri. Cred ca e dintre cele mai puternice emotii pe care le poate trai cineva. Emotia primului sarut. Pacat ca nu putem sa-l tinem mereu in noi si sa-l retraim de fiecare data cand suntem cu cel iubit.

Mi-e dor de notiunea de familie. E atat de frumos acest cuvant, dar a cam cazut in desuet in ultima vreme. Pacat, ca doar in familie poti avea tot ce ti-ai dorit vreodata, nu doar felii, ci tot intregul.