Nouă … acte (Poveste de amor)

Prima zi a fost uimire

A înflorit a mea simţire

Dragostea la prima vedere

M-a răpus cu-a ei putere.

 

A doua zi a fost vis

Am crezut că-i paradis

Atunci când m-a sărutat

De emoţie am picat.

 

A treia zi a fost dor

De sărut şi de amor

Şi de dorul ce-am trăit

Noi frenetic ne-am iubit.

 

A patra zi a fost zbor

Pân la mine în dormitor

Toată ziua am aşteptat

Iubitul cel adorat.

 

A cincea zi a venit

Trist şi foarte spăşit

Ca să-l iert el mi-a adus

Un inel frumos nespus.

 

A şasea zi bucurie

Că mă cere de soţie

Eu din tot sufletul meu

Am zis da, da, da, mereu.

 

A şaptea zi cam pe sus

L-a părinţii mei l-am dus

Şi ei tare l-au plăcut

Deşi părea cam năuc.

 

A opta zi telefon

Când eram la ……….(rebus… completaţi voi cuvântul :lol:)

A răspuns, s-a bâlbâit

Şi pe dată a fugit.

 

A noua zi am aflat

Că era cam însurat

Inelul era gablonţ

Mă duc să cumpăr un glonţ.

 

image_123356642797883900_9[1]

Acesta a fost raspunsul meu la provocarea de luni propusa de psi.

Intrebare

Mergea. Privea. Continua sa faca tot ce facea si inainte. Si poate si alt fel de lucruri. Diferite. Dar nu mai era tot ea. Poate ca cea care s-a trezit in dimineata asta, este aceeasi cu cea care a vrut sa doarma aseara. Dar nu a reusit. Dar cu siguranta nu mai este cea care s-a trezit intr-o dimineata de iulie, sau de iunie. Poate nu este decat mai obosita, mai debusolata putin. Poate a obosit sa astepte. Sa viseze. Sa doreasca.  Nu mai vrea sa spere lucruri de nesperat. Nu mai vrea sa astepte momente de vis uitat. Si chiar a inceput sa uite. Doar a inceput. Dar un inceput e valoros intotdeauna. E un prim pas dupa care e mai usor sa le faci pe celelalte. Ramane un gol in urma celor pe care si le refuza de acum inainte (sau care ii sunt refuzate, fara a fi decizia ei in totalitate). Un mare gol. Va fi el reumplut vreodata cu ceea ce trebuie? Cu ceea ce are nevoie sufletul ei? Exact cu asa ceva? Sau doar va fi un fake? O aparenta de iubire, o aparenta de emotie, o imitatie de pasiune… doar o pacaleala, din care se va trezi destul de repede, si care va lasa in urma doar suferinta, a ei, sau mai ales a altora. Poate e mai bine sa ramana doar ea si golul din sufletul ei. Sa se impace cu el. Sa se iubeasca reciproc, si sa fie deajuns. Poate ca asa ar intelege ca de fapt nimic si nimeni din afara nu poate umple acel gol. Doar ea. Ca nu are nevoie de nimeni care sa o faca sa iubeasca. Doar de ea insasi. Ca daca nu se poate iubi suficient incat sa umple golul din inima ei, nu va putea iubi nici pe altcineva atat cat trebuie, si asa cum trebuie. Nici prea mult si nici prea putin, nici prea relaxat, nici prea inrobitor, nici prea indiferent, nici prea sufocant. Doar sa iubeasca, simplu. Si sa primeasca inapoi masura iubirii ei. Nici mai mult, nici mai putin. Nu ca ar fi neaparat nevoie de a mai primi iubire. Pentru ca golul nu ar mai exista oricum. Nici o nevoie anume nu ar mai cere asta.

E doar teorie? Sau chiar e posibil asa ceva?

Doar clipe

As vrea sa plec, pe drumuri lungi, departe

As vrea sa zbor, sa-ting inaltul cer

Doar sa traiesc, fara visuri desarte

Doar sa respir, fara prea mult sa sper.

Si sa primesc clipe de mult visate

Dar sa  invat a le trai usor

Fara efort, fara tenacitate

Doar sa le-aud cand ma cheama sa zbor.

Sa nu ma doara si sa nu simt lipsa

Cuvantul dor sa-mi dispara din gand

Sa fiu in cele clipe de magie cuprinsa

Momente unice, dar sa le uit curand.

Si seara de emotie pierduta

Sa n-o astept, ci doar sa vina ea

Firesc, in bucurie conceputa

Sa ma astepte chiar la prima stea.

Sa nu o caut, sa nu-i cer chemarea

Doar sa apara cand e vrerea sa

Clipa albastra, clipa nemuririi

Doar ea ramane-n amintirea mea.

Sa nu le vreau mai multe, mai adesea

Sa imi ajunga cate s-or putea

Si-n rest prea plinul inimii sa-mi verse

In suflet fericirea sa.

 

Duzina de cuvinte … Inflorirea

Iata si provocarea nr. 20 a Clubului Psi.
A inflorit o begonie in balcon. Are petale de brocart, suave si blande.  Dar el nu e acolo sa o vada. L-a dus barca vietii undeva departe, poate s-a ratacit, poate sta prin baruri si isi plange amarul, pentru ca stie ca e blestemat. Blestemat sa sufere de o boala, o boala crunta si incurabila. Sa o iubeasca pe ea in veci. Sa o iubeasca adanc, sa o iubeasca trist, sa o iubeasca tragic, fara urma de speranta. Cand a plecat i-a lasat un bilet. Langa un pachet de biscuiti. Biscuitii ei preferati. Ii manca de cate ori era suparata. Si el stia ca se va supara, ca va plange, ca il va certa bombanind in gand, si ca va suferi apoi in tacere, intinsa pe blana enorma de urs din sufragerie. Blana pe care au facut de atatea ori dragoste, o dragoste iesita din basme, din carti, din filme si din muzica cea mai tandra. O dragoste plina de emotie, de cuvinte stinse, de priviri flamande, de maini puternice si buze patimase. Dragoste care a facut begonia sa infloreasca a doua oara, tarziu….in octombrie.