E iarnă iar

tablou_de_iarna_trist_2[1]
Iarna ne priveşte cu ochi inocenţi de nea. Curge mocnită peste suflete, curge cu îndârjire, cu reavoinţă chiar. Pare atât de pură şi binevoitoare în tot albul ei nesfârşit, dar în realitate e malefică, îşi propune din start să nu rămână nimic, nicăieri, doar ea, să acopere totul, să înăbuşe orice semn de viaţă, orice strigăt de bucurie, să cuprindă totul, să îngheţe totul. Nici zgomotul paşilor nu mai e permis când tronează ea în toată măreţia-i. Îl umileşte şi pe el, îl sufocă, îl transformă în sclavul ei. Copacii nu mai foşnesc în vânt, pasarelele nu mai ciripesc, zgomotul ploii nu mai există, totul se petrece acum în linişte. Nimic şi nimeni nu o poate opri. E albă ca un giulgiu, e rece şi străină ca un mormânt.

Doar dansul fulgilor e mai vesel. Aparent, că şi ei sunt manevraţi de doamna iarnă ca păpuşile legate cu aţe de mâini şi picioare. Nu fac ce vor ei, nu zboară unde vor ei, nu cad unde le place lor. Şi după cadere chiar, dacă nu e mulţumită de peisaj, trimite viscolul cel şuierător şi înalţă troiene uriaşe de forme sinistre, schimbătoare în funcţie de toanele de moment ale mamei lor cele vitrege.

Dacă vreo fiinţă albă şi drăgălaşă îndrăzneşte să-şi arate faţa în imperiul ei, imediat începe să sufle vifor îngheţat peste ea, până obrajii fragezi devin roşii ca focul, din ochii albaştri curg mii de lacrimi, buzele arse crapă şi se învineţesc. De aceea e musai să te acoperi cât mai bine când dai ochii cu doamna iarnă, ca să nu-i stârneşti invidia cu pielea ta albă şi catifelată. Nu ai idee cât de geloasă poate fi. Nu lasă soarele să atingă nici un chip de femeie, nu permite culorilor să umple ochii săgalnici ai nici unei fete, nu vrea ca vântul să mângâie nici un trup frumos şi dezgolit.

Dar de ce face toate astea? Nu e conştientă că astfel este şi va rămâne singură în veci? Că nimeni nu poate ţine pasul cu ea? Că nimeni nu e pe măsura ei? Sau poate că ştie. Şi tocmai de aceea….

Poveste de adormit copiii

A fost odată ca niciodată o femeie foarte frumoasă. Ea trăia pe meleaguri îndepărtate, undeva pe un munte înalt si friguros. Mereu era zăpadă pe acele tărâmuri. Albă si multă. Și destul de des erau avalanșe. Iar ea, femeia din poveste, se compara mereu cu ele. De fapt chiar și semănau. Avea acea femeie o energie debordantă, o mulțime de țeluri de atins mereu, o dorință de iubire si de viață fantastică, o forță interioră care i se citea pe chip și impunea în fața oricui o întâlnea. Când se îndrăgostea și intra în viața cuiva era un soi de catastrofă planetară pentru bietul om implicat. Avea femeia un dar să răvășească, să innebunească, să zăpăcească  atât de rău pe respectivul încât acesta chiar se simțea ca luat pe sus de o avalanșă. Nu i se putea împotrivi nicicum. Unii au comparat-o cu un vulcan, alții cu o tornadă, sau chiar cu un tsunami. Dar ea nu era nimic altceva decât o avalanșă. Și, evident, nu te poți pune cu ea. Poți să te ferești din calea unei avalanșe, daca ești suficient de pe fază ca să prevezi ce zace în ea, sau poți aluneca la vale odată cu ea, fără să te împotrivești în vreun fel. Dar trebuie să poți ține pasul. Să te poți menține la suprafață. Si majoritatea nu prea reușeau. Erau precum copacii, sau casele întâlnite în drum, erau spulberate fără drept de apel. Eiii, dar într-o zi, avalanșa noastră dragă întâlni în drumul căderii ei maiestuoase, undeva mai la vale, un bărbat ca o stâncă. Dar nu orice stâncă. Una uriașă, solidă, extrem de bine înfiptă in pământul de care aparținea, și de care nu voia să se rupă cu nici un chip. Vazând asta ea a fost extrem de mirată. Cum, cineva e mai puternic ca ea? Mai hotărât? Mai destoinic? Nu. Nu era posibil așa ceva. Atunci ea a încetinit puțin coborârea, aș putea spune că s-a și întors puțin din drum, lucru nemaivăzut pănă atunci la o avalanșă. S-a învârtit în jurul lui, s-a forțat de căteva ori, a împins cu toată puterea, a vuit înspăimântător, poate poate stânca va ceda. Nimic. Nu s-a clintit de fel. Și ghiciți ce s-a întâmplat atunci… Avalanșa noastră s-a transformat brusc intr-o ninsoare diafana, blândă și delicată, si a început sa se aștearnă duios peste bolovanul cu pricina, protejându-l de frigul iernii, mângâindu-l, sau cântându-i cântece uitate de pe meleagurile cele înalte. Iar cand a venit primăvara din nou, a început să se topească, apa dulce devenind, s-a infiltrat in toate fisurile acelei pietre, iar când un ger târziu a venit năpraznic, a înghețat brusc. Și a sfărmat pietroiul din interior. I-a topit inima cea de stâncă a acelui bărbat puternic și neînfricat, iar ea, avalanșa a redevenit femeia frumoasă și impunătoare, dar blândă ca soarele de primăvară de care el s-a îndrăgostit fără leac. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe :-).

Dacă m-ai cunoaşte…


În prima zi m-ai îmbrăţişat (sau poate eu am făcut-o şi tu doar ai acceptat). A doua zi m-ai sărutat şi sigur te-ai bucurat să o poţi face. Şi m-ai îmbrăţişat. A şaptea zi m-ai iubit, şi m-ai sărutat, şi m-ai îmbrăţişat. Şi a fost vis. Apoi m-ai ascultat vorbind. Turuind de fapt, vrute şi nevrute, şi nu ţi-a venit să crezi… cât poate vorbi o femeie fericită. Poate nici măcar nu ai ascultat, cine ştie unde îţi zburau ţie gândurile atunci… Şi m-ai ţinut de mâna. Şi mi-ai simţit palmele mult prea fierbinţi. Poate minute, poate ore, zile sigur nu, că am fi amorţit. Şi mi-ai spus că sunt frumoasă. De multe ori, repetând in neştire, fără să-ţi dai seama de asta. Oare mă priveai cu ochi de îndragostit sau pur si simplu mă admirai ca pe un lucru frumos ieşit întâmplător în calea ta? Apoi ai plecat. Nu de tot. Doar ca să revii, iar şi iar. Să mă imbrăţişezi, să mă săruţi, să mă iubeşti, să mă asculţi, să mă ţii de mână şi să mă admiri. Dar ştii tu cine sunt eu cu adevărat? M-ai simţit aproape, respirând acelaşi aer fierbinte, mi-ai citit cuvintele rostite de buze înnebunite de dorinţă, mi-ai simţit parfumul greu de noapte fără stele, mi-ai atins trupul cu degete de zeu, trezind în mine energii nebănuite. Dar m-ai cunoscut?

Dacă m-ai cunoaşte cu adevărat nu ai mai pleca nicicând. Sau poate nu te-ai mai întoarce niciodată. Pentru că teama de a fi covârşit de emoţiile trăite lângă mine ar fi prea mare, teama de a pierde controlul te-ar înnebuni, teama de a-ţi da viaţa peste cap te-ar face sa renunţi. Simplu.

Dar daca m-ai cunoaşte….

Aceasta a fost psi-luneala de astăzi.

Amintiri – episodul V

Episodul IV il gasiti aici

Dupa amiaza a avut o surpriza. Cand s-a intors acasa mama ei o astepta pe scarile blocului. Venise de la Brasov cu trenul fara sa o anunte. Eliza s-a bucurat enorm sa o vada si s-au imbratisat fericite. Mama ei era o femeie frumoasa, la cei 45 de ani aratand foarte tanara. Multi oameni care le vedeau pe amandoua ramaneau uimiti afland ca sunt mama si fica si nu doua surori. Era tot blonda si inalta ca si Eliza, doar ca purta parul mai lung, si asta o facea mai feminina. Si trasaturile ei erau putin mai dulci ca ale Elizei, care luase un pic de asprime de pe chipul tatal lui ei. Si ochii ei albastri erau tot de la tatal ei, mama avand ochi de un ireal maro cenusiu, extrem de cald.
Au intrat in casa povestind deja fiecare ce a mai facut. Eliza a intrebat grabita de tatal ei pe care nu il mai vazuse de mai mult de o luna, cand please la cursurile de vara de la Bucuresti. Ii era dor de ei, de amandoi. Fusesera niste parinti model, au iubit-o foarte mult si au crescut-o cu extrem de multa grija. Uitandu-se mai bine la Eliza mama ei si-a dat seama ca ceva se intampla cu fiica ei, si ca desi pozeaza in fata fericita si multumita care a fost dintotdeauna, ceva o macina. A asteptat sa-i spun ea singura ce o supara, dar vazand ca Eliza evita a intrebat-o direct:
– S-a intamplat ceva cu tine. Ce te supara? Ai probleme la scoala?
– Nuuu, nu ma supara nimic. La scoala totul e in regula, raspunde Eliza un pic agitata. Doar ca…..
– Doar ca ce, spune-mi te rog, zise mama deja ingrijorata. Era obisnuita ca Eliza sa-i povesteasca toate nimicurile si sa discute amandoua ore intregi orice problema aparuta. Faptul ca ezita sa-i spuna arata clar ca era ceva destul de serios.
– Ei bine… n-ar trebui sa te ingrijorezi. E vorba doar de niste vise. Deci nimic serios. Dar daca vrei am sa-ti povestesc. Si ii descrise cele doua vise, cu toata incarcatura lor emotionala, si cu starile ciudate cu care s-a trezit dupa ele. Mama ei ramase pe ganduri.
– Se pare ca cea din visul tau a fost impuscata. De acolo tot ce ai visat tu ca simti la final: oprirea timpului in loc, caldura, lumina…
Eliza a ramas fara replica uitandu-se fix la mama ei. Nu realizase ca acesta era de fapt finalul visului. Auzise impuscaturile, dar ei ii ramase in minte doar pacea aceea nemaintalnita, siguranta pe care o simtise in ultimele clipe in bratele baiatului din vis, ochii lui aprinsi si cuvintele linistitoare, lumina aceea extraordinar de placuta si atragatoare, fara sa inteleaga ce inseamna asta de fapt.
– Ciudat vis, intradevar, relua mama ei. Stii, eu am aflat ca am ramas insarcinata chiar la revolutie. M-au bulversat tare atunci toate acele evenimente, corelate cu vestea ca voi avea un copil. A fost o perioada grea, eram inca studenti, dar ne-am descurcat, eu si tatal tau.
– Stii… zise atunci incet Eliza, nu e doar asta. Am intalnit un barbat.
De data asta mama ei chiar s-a speriat. Felul cum a spus-o Eliza… si era vorba de un barbat, nu de un baiat, cum era firesc sa fi spus. Dar o lasa sa continuie.
– Ne-am intlnit in parc. Spune ca ma cunoaste. Ca sunt aceeasi desi sunt alta. Si nu doar el. Si o ghicitoare la care am fost cu Alina, ca sa deslusim visul. Amandoi spun ca sunt eu, dar mai e ceva in mine, altcineva. Ma bulverseaza asta. Si stii ce e si mai ciudat, sunt convinsa ca barbatul din parc e de fapt baiatul din vis. Se potriveste si ca varsta. Si incep sa cred ca el e convins ca sunt tocmai acea fata, si atunci ceea ce am visat eu chiar s-a intamplat, si-a dat drumul Eliza, abia atunci incepand sa coreleze totul si sa le puna cap la cap. La asta ii foloseau intotdeauna discutiile cu mama ei. O ajuta prin doar simpla prezenta sau cateva remarci bine plasate, sa isi gaseasca singura explicatiile si solutiile.
Au ramas tacute. Parca nu mai era nimic de spus. Ce se mai putea spune? Era pe de o parte atat de ireal, atat de fantastic totul, incat nici nu puteai sa concepi ca ai putea crede asa ceva. Pe de alta parte Eliza avea propria ei emotie, propriile trairi, care nu o puteau minti. Ceva trebuia sa fie adevarat in toate astea. Mama ei totodata credea in fata ei, o vedea atat de tulburata, intelegea ca ceva extrem de serios se intampla. Nu era o joaca. Eliza fusese intotdeauna un copil si un tanar serios. Iar acum se vedea ca e foarte afectata.
– Ai simtit ceva pentru acel barbat? V-ati mai intalnit? Cum e el? intreba ea.
– Da, am simtit. Din primul moment am simtit ca ne leaga ceva. Ca nu e oricine, si ca as vrea sa il mai vad. Un dor ciudat mi-a starnit privirea lui. Asta e de fapt. Ochii lui, imi aduc aminte de ceva, fara sa stiu ce. E senzatia aia de deja-vu. Sunt absolut sigura ca am mai vazut privirea aia inflacarata. Si, da. Se pare ca intradevar am mai vazut-o. In vis. Numai ca visul s-a intamplat dupa ce l-am intalnit prima oara, si am avut acea senzatie. Il stiam, ii vazusem privirea alta data. De mult. Trebuie sa vorbesc cu el. Trebuie sa aflu. E deja prea mult pentru mine.
Mama ei a incercat sa o linisteasca. I-a zis ca poate totul e doar o intamplare. Desi nici ea nu credea asta. Au dormit amandoua in noaptea aceea, si a mangaiat-o pe par pe Eliza toata noaptea, asa cum facea cand era mica si avea febra. Iar Eliza a dormit intradevar linistita.