Venit minus cheltuială egal fericire

siguranta fin

Într-o seară liniştită, pe o filă de buget

Sau, pentru că e la modă, în excel pe un gadget

Se întâlniră faţă-n faţă, privindu-se drept în ochi

Un el plin de aroganţă şi o ea cochetă foc

Ce pe loc se-ndrăgostiră, deh… contrariile atrag

Şi un cuplu ei făcură, cam puşi mereu pe arţag.

Pe el în chema Venitul şi era puţin fixist

De profesia-i prea mândru. Doar era economist.

Nu-i plăcea vorba prea multă, era sobru şi corect

Înscria în orice lună doar un rând în acel proiect

Dar unul ce-l făcea mândru că era scris cu sudoare

Bucurie, pasiune, hotărâre şi ardoare.

Din vocaţie-i era munca, dar voia să şi primească

Meritele cuvenite şi-n carieră să crească.

Ea se numea Cheltuiala, o domniţă delicată

Ce-ar fi stat numai la shopping, azi şi mâine, viaţa toată,

Era veselă, frumoasă, nici un fel de griji n-avea

Zilnic trebuia să iasă, la plimbare undeva.

Voia casă aranjată, voia haine şi maşini

Un concediu pe vreo coastă, bijuterii şi bikini.

Ca să nu se plictisească înscria în orice zi

În bugetul ce împreună cu Venitu-l construi

Câteva cifre acolo, măcar din obişnuinţă

Ca din mână să nu-şi iasă, fără pic de chibzuinţă.

siguranta fin

Şi iată că din scăderea între Venit şi Cheltuială

Rezultă progenitura numită Agoniseala

Dar când ea pierdea măsura şi uita a se opri

Nume ca Pierdere, Lipsă, păreau a se potrivi.

“Draga mea, nu se mai poate” îi spuse încet Venitul

“Vreau să fii mai cumpătată că ne paşte falimentul

Trebuie să fii atentă să nu te mai risipeşti

Şi s-alimentezi bugetul cu ce economiseşti

Când te duci la supermarket o listă tu să îţi faci

Cumperi ce-i de trebuinţă, pâine iei nu cozonaci

Şi nu umpli coşul dragă de parc-ar veni potopul

Eşti atentă, chibzuită, îţi urmăreşti cu grijă scopul

Nimic să nu ne lipsească, dar nici să nu aruncăm

Că dacă se mai repetă, eu îţi jur că divorţăm.”

“Ce-atâta economie, nu mai înţeleg nimic

Poate urci în ierarhie şi devii mai mare-un pic

Şi acoperim atuncea tot ce-am cheltuit în plus

Şi poate c-o să rămână chiar şi de un mic surplus”

Zise dulce Cheltuiala, cea mereu cu capu-n nori

“Cuvântul economie nu-l mai spune, îmi dă fiori.”

siguranta fin

“Să-ţi explic pe îndelete. Ai auzit de cost-control?

De facem o analiză, ai să vezi că spui… parol

Cheltuim prea mult pe rate, că maşină scumpă-ai vrut

Iar când am văzut factura la telefon am căzut

Am fost în concediu-n Malta, ţi-ai luat blană de vizon

Când am găsit eticheta am trecut pe cortizon.

De acuma înainte cheltuim mai cumpătat

Căci nici eu nu-s de elastic, sunt, să zicem, limitat

Să consumăm responsabil, mediul să îl protejăm

De vor veni zile negre, noi bani albi să adunăm.

Şi acea economie ce te sperie aşa tare

Inteligent investită se transformă-n ajutoare

Ce ne fac viaţa frumoasă. Dacă suntem cumpătaţi

Până hăt la bătrâneţe o să fim asiguraţi.

Şi gradul de multumire va fi mereu ascendent

Bunăstare, sănătate, scop în viaţă permanent

Visele vom împliniră cu iubire de-om trăi

Şi-a noastră progenitură, FERICIRE se va numi.”

Primul meu interviu

Da, chiar aşa, am dat primul interviu din viaţa mea de bloggeriţă, unui alt blogger, Bogdan de la presainblugi. Îi mulţumesc din suflet pentru invitaţia de a vorbi despre mine şi blogul meu, acolo în casa lui, unde vă şi invit să citiţi interviul în totalitate.
Postez aici răspunsul meu la o singură întrebare:

“BOGDAN: Care e muza sau care sunt muzele care te ajuta sa scrii poezii?

Atena: Poeziile mele sunt legate de trăirile mele interioare trecute sau prezente. Trăiri care, rupte de lumescul din ele, de motivul iniţial al apariţiei lor, devin esenţă pură, devin vibraţie, ritm şi … poezie. Ele sunt muzele mele, emoţiile, pozitive sau negative, nu contează. Ador să scriu despre iubire, imi place să scriu despre fericire, dar starea cea mai productivă din punct de vedere emoţional este însă tocmai nefericirea, pe care eu o consider mai profundă, capabilă să trezească în suflet reverberaţii mult mai adânci decât fericirea, pe care o percep ca fiind mult mai superficială, mai trecătoare, mai uşuratică, ca să spun aşa. Mă obsedează trecerea timpului, sau, mai bine zis, trecerea noastră prin timp, am scris multe poezii legate de acest subiect, deci şi timpul îmi este muză. Dintre anotimpuri prefer să scriu despre toamnă şi iarnă, primăvara şi vara fiind prea… roz 🙂 . Pot asocia fericirea cea superficială cu primăvara şi vara, iar nefericirea trăită poate tocmai din căutarea disperată a fericirii, cu toamna şi iarna, anotimpurile care te trimit în toamna vieţii şi te obligă să reflectezi…”

Vă invit totodată să citiţi şi celelalte articole ale lui Bogdan pentru că vă asigur că merită.

Vis de seară

o-seara-de-vis-2_07bd7c7b46b55f[1]

E pace
Gândul priveşte şi tace
Inima-mi bate pas de defilare
Aerul intră şi iese, ca la plimbare.

E vară
Dorm visele uitate pe afară
Greierii cântă-n surdină de acum
Liniştea moţăie în colbul din drum.

E cântec
Dulce şi moale ca un descântec
Pe el îmi aşez capul senin să adorm
Murmur de lună să-mi picure stele în somn.

E iubire
E zâmbet şi lacrimă, e fericire
Un dor mă-nveleşte pe suflet în vis
Clipă, poartă-mă spre paradis.

(Ne)fercire

539758_264983360270507_1078374878_n[1]

Doar vorbe, sunt false, n-au nici o valoare. Nimic nu reflectă cu adevărat ceea ce simţim, ceea ce trăim, ce vrem şi ce sperăm. Nimic nu ne reprezintă cu adevărat. Nu arată ceea ce suntem, precis, ca-n matematică. Suntem prea complecşi pentru a fi definiţi cu precizie? N-ar trebui să fim aşa. Ne pierdem printre complexităţile noastre, ne rătăcim calea şi sensul.

Vrem cu ardoare ceva, şi în secunda următoare obţinerii ne schimbăm automat, nu mai considerăm că valoarează nimic.Vrem iubire, şi dacă o primim ne lasă rece. Vrem fericire şi când toate condiţiile sunt întrunite să fim, după 2 secunde începe să ne doară capul, sau în fine, uităm sau nu mai avem chef de fericirea aceea. Nu ştim, nu putem să ne lăsăm cuprinşi de extaz, de acea beţie a fericirii, să îi permitem să ne pătrundă prin toţi porii, să ne invadeze toate celulele, să simţim că zburăm, să ne acuze lumea că suntem nebuni de fericire.

Trăim visând şi sperând. Asta e o definiţie bună cred. Suntem vis şi speranţă. Atât. Dacă, din greşeală se îndeplinesc, ce facem? Foarte simplu. Uităm de cele visate până atunci şi o luăm de la capăt. Alt vis, altă speranţă. Şi tot aşa. Problema cu fericirea e chiar mai complicată de atât. Nu doar că ignorăm fericirea, dar simţim extrem de acut lipsa ei. Adică, mai pe româneşte, nu suntem capabili să trăim la maxim fericirea, deşi avem o mulţime de motive să facem asta, deşi o dorim şi o visăm în fiecare clipă, insă nefericirea lipsei de fericire e trăită din plin, cu tot tacâmul aferent: suferinţă, melancolie, depresie, angoase, etc. Pentru fericire nu există boli, nu ne tratăm de prea multă fericire, însă asociat nefericirii, avem sumedenie de simptome, boli şi medicamente. Oricâte motive ai primi să fii fericit te obişnuieşti rapid cu ele şi consideri că le meriţi, fără să le mai dai vreo importanţă.

Fericirea e doar un ideal, o temă perfectă pentru poezii, poeme, strofe şi rime.

De aceea îmi place să scriu poezii.