Sufletul poate sa nu doară

Am scris acum mai bine de un an un articol, Sufletul doare?, în care întrebam, la final, dacă e de preferat să aleg un trai liniştit şi cuminte sau pasiunea devoratoare.
Uitasem de el, dar krab607, mi-a lăsat zilele trecute un comentariu, prin care spunea că nu e nici un fel de alegere, că atât cât trăieşti nu poţi să o faci decât cu pasiune, că liniştea e pentru îngeri. Dacă acest comentariu ar fi fost atunci, în mai 2012, când am scris acel articolaş, nu aş fi făcut altceva decât să aprob, cu entuziasm chiar, cele spuse de ea, pentru că întrebarea mea era oricum mai mult retorică, eu fiind dinainte convinsă că sunt pasiunea, şi că nu pot trăi astfel decât cu ea, şi prin ea. Atunci iubeam nebuneşte, aveam momente de fericire intensă sau de suferinţă greu de suportat, eram îndrăgostită de cele doua hobbyuri ale mele, florile şi blogul, visam noapte că îmi înfloresc toate florile odată, şi erau câteva, sau scriam articole noaptea în gând…
Ei bine, acum, în iulie 2013, toate astea m-au forţat spre autoanaliză, şi am realizat că lucrurule stau total diferit. Iubirea a ars la cote mult prea înalte, şi acum mocneşte doar, diferit. Calm, liniştit. E de fapt altceva. S-a transformat într-un alt sentiment. Prietenie poate, nu ştiu… Aproape că nu mai există suferinţă, nu mai există durere, tristeţe, aşteptare. Citesc articolele din vremea aceea şi nu mă mai recunosc în ele. Şi a trecut doar un an. Pe blog scriu mai rar, trebuie să mă mobilizez ca să fac asta, nu mai vine de la sine, nu mai scriu mental poezii mergând pe stradă, scrisul presupune acum efort, pe când atunci însemna bucurie.
Şi mai e ceva. Mi s-au întâmplat recent lucruri total neaşteptate, extrem de marcante, am luat decizii unice în viaţă, care ar fi trebuit să fie cel puţin dureroase, tragice chiar, şi nu exagerez cu nimic. Ei bine, asta nu m-a afectat aproape deloc. Am încercat să mă autoconving că nu există alte soluţii, şi sunt chiar liniştită, ciudat de liniştită aş putea spune. Nu sufăr, şi da, nu mă doare sulfetul.
Poate sunt doar cicluri ale vieţii, după furtună iese şi soarele. Stau şi mă întreb însă, când a fost furtună, atunci sau acum, şi când soarele strălucea de fapt…? Care din stări, din vara lui 2012 sau de acum (ambele duse la extrem), este cea bună, normală, pozitivă, şi care nu? Răspunsurile nasc întrebari, ca întotdeauna.
Am profitat de faptul că de când cu ieşirea din wordpress mă citeşte mult mai puţină lume, şi am scris acest articol mult prea intim. Aşa că, vă rog, nu vă apucaţi tocmai acum să mă citiţi 🙂

Credeam

e57d5713feb7d2109f67b128651a7d5a

Credeam atunci într-un destin

Dar nu a fost doar unul

În fiecare dimineaţă se năşteau

Spre seară nu mai rămânea niciunul.

 

Credeam atunci într-o iubire

Dar nu a fost doar una

Mereu altfel mă învingea

Doar tu erai totuna.

 

Credeam atunci doar într-un vis

Dar nu a fost doar unul

Cele împlinite au murit

Din celelalte o fi rămas vreunul.

 

Credeam atunci doar într-o viaţă

Şi chiar a fost doar una

Dar poate alte vor urma

Cât stelele după furtună.

Furtuna

Afara e o furtuna teribila, iar in casa s-a intrerupt curentul electric. Mai am baterie la laptop pentru fix 50 de minute. Si m-am gandit sa scriu ceva in timpul asta. Ups, m-am speriat rau de tot, a tranznit extrem de puternic in apropiere iar lumina din interior a tresarit si ea incercand sa se aprinda dar stinzandu-se in secunda fulgerului cel teribil. Abia vad tastele si scriu cu greutate. Starea mea psihica e ok. Chiar neasteptat de ok pentru situatia data. Nimeni prin preajma. Doar eu, fulgerele, torentele dezlantuite si intunericul; Furtuna e la apogeu, nu cred ca se poate mai mult de atat. E lumina afara de la fulgerele repetate. Iar rapaitul ploii pe acoperis deja e infernal. Natura s-a dezlantuit. Vrea cu tot dinadinsul sa ne arate cine e seful. Poate ca in momente de genul astea realizezi ca a trai singur nu este o solutie. Ca doare furtuna mai tare, ca intunericul e mai trist asa. Ca ai nevoie de confortul psihic si de linistea interioara pe care ti-o da prezenta unei alte persoane alaturi. Unei persoane dragi, careia ii pasa, si de care iti pasa. Cred ca trebuie sa ma ocup mai serios de aspectul asta al vietii mele. A trebuit sa vina clipa asta …wow… iar m-am speriat, parca a traznit exact deasupra casei, da a trebuit sa vina furtuna ca sa ma faca sa ma decid. Am hotarat deci, sa fac ceea ce e posibil si rezobanil de facut pentru a nu mai trai singura. Poate dau la inchiriat vreo camera… :-). Nu, nu asta e ideea. Poate totusi se va opri. Dar nu, are o energie iesita din comun. Am mereu senzatia ca e din ce in ce mai puternica. O sa scriu pana se opreste. Sau pana se termina bateria la laptop. Cred ca se termina deja. Bateria. Mai e putin si se va inchide. Asa ca o sa public asta si voi vedea. Noapte buna va doresc tuturor.

Duzina de cuvinte – Furtuna

Am preluat si eu provocarea nr. 19 de la psi.
Sper sa fiti ingaduitori ca e prima incercare de genul asta.

Marea s-a albit de la spuma valurilor intinsa peste tot cuprinsul ei. Vantul, pana mai inainte cantec divin, produs de un arcus aurit, a devenit suierat ascutit si  strident. Furtuna s-a declansat atunci adanc in amfora sufletului meu, aflat in convalescenta inca, incercand zadarnic sa arunce ancora si sa-l opreasca din alunecare. Alunecare in abis. Senzatia rece, de stranie arsura, din inima ratatcita s-a intetit cuprinzand totul in jur.  Valuri de tristete infricosatoare au navalit anapoda in simturile mele anosmice, umpland aerul din jur cu un nedefinit gust dulce amarui. Si atunci, brusc, a iesit soarele. M-am ridicat si am privit in jur. Linistea a cuprins cerul si pamantul. Cerul, pamantul si sufletul meu deopotriva, care s-a vindecat pentru totdeauna.