Dansând

tumblr_kp9oz5CfpN1qzmuafo1_400[1]

Mi-aş dansa toate zilele ce de mâine m-aşteaptă

În paşi alungiţi cu gust blând de gutuie coaptă

Fiecare din zile să cânte diferit în surdină

Fiecare noapte să ţeasă dansuri de vise pe pernă.

 

Mi-aş dansa toate ploile ce se sting sub soare

În paşi strecuraţi printre boabe reci de răcoare

Fiecare ploaie să depene altă uitată poveste

Fiecare fulger alt cer albastru să-mi lumineze.

 

Mi-aş dansa toate gândurile pierdute spre tine

Le-aş face mănunchi colorat în valsul ce nu-mi aparţine

Fiecare dor să-ţi mângâie clipele în atingeri divine

Fiecare pas să ne apropie, în lumea prea largă, şi să ne aline.

 

Mi-aş dansa toate visele, în calde nopţi fără stele

Le-aş căuta printre nori, să te-nveţe dansul zilelor mele

Mi-aş dansa zilele, nopţile, ploile cu atâta ardoare

Ziua de azi de ce nu pot să mi-o dansez oare?

Totul a inceput de la psi.

Dorinte

 

As vrea sa vii. Sa te cunosc. Sa te simt. Sa te inteleg. Sa te iubesc. As vrea sa ma vrei. Sa ma cunosti. Sa ma intelegi si sa ma iubesti. Sa ma vrei asa indragostita cum sunt, sa ma vrei asa imposibila cum sunt, sa ma vrei chiar si atunci cand sunt uricioasa si te cert ca m-ai suparat cu ceva. Sa ma vrei intreaga, mereu si pentu totdeauna.

As vrea sa ai grja de sufletul meu ca de cea mai delicata floare. As vrea sa am grija de inima ta ca de cel mai important lucru din viata mea. As vrea sa ma pot gandi la tine, sa am voie sa fac asta, zi de zi, ora de ora, minut de minut. Si tu sa stii ca esti in gandul meu, sa simti bataia inimii mele, sa vrei sa auzi glasul meu, sa ti se topeasca gandurile in marea mea de sperante.

As vrea sa ma privesti cu ochii complet deschisi, sa te apropii cu toata emotia posibila, sa tremuri la atingerea diafana a buzelor innebunite de dor, sa uiti ca mai exista altceva pe lume in afara de necuprinsa mea imbratisare. As vrea sa ma zapacesti din nou cu pasiunea ta involburata precum marea pe furtuna, cu toata forta ta atat de delicata cand esti langa mine, cu toata magia pe care o creezi intre noi, cu atat de multa tandrete incat inima sa nu mai poata suporta, sufletul sa fie coplesit, iar gandurile sa taca in sfarsit. As vrea sa-ti soptesc la ureche vorbe duioase, vorbe dulci, vorbe obraznice, vorbe atat de stiute si atat de dorite. Iar si iar.

As vrea sa facem lucruri impreuna. Sa ne plimbam de mana printr-un parc, printre copacii infloriti, sa mancam…. placinta cu varza intr-un restaurant, sa-mi canti muzica ta iar eu sa-ti citesc poeziile mele. Sa ma duci undeva departe, departe de oameni, de case, de strazi, sa ne coplesim cu iubirea noastra, sa ne alinam sufletele cu sperantele noastre, sa uitam viata asa cum e ea, si sa fim doar noi, doar noi doi.

As vrea….

Speranta

Sper. Sper sa ma poti iubi. Sper sa merit asta. Stiu ca nimeni nu merita sa fie iubit doar pentru ca iubeste la randul lui. Asta nu e un motiv de dragoste. Nu e o speranta. Oamenii iubesc din motive… obscure. Se indragostesc fara …logica. De multe ori de cine nu trebuie. Sunt eu cea de care te poti indragosti? Simti cat de plin de tine e sufletul meu? Poate prea plin. Poate prea gol. Gol care vrea sa fie umplut iar de tine. Mereu.

O sa te intorci, stiu asta. O sa vii din nou spre mine. O sa ma privesti in ochi. Iar eu o sa-ti mangai obrazul. Si o sa-mi trec mana prin parul tau. O sa si trag putin. O dulce razbunare ca m-ai facut sa astept. Sa sufar. Sa ma doara dorul de dragostea ta.

As vrea sa te opresti o clipa din fuga si alunecarea ta, sa citesti randurile mele. Stiu ca te gandesti la mine. Stiu ca iti e dor. Mai bine zis sper asta. Incerc sa ma conving ca e asa. Dar daca nu reusesc eu acum, sigur o sa o faci tu atunci. O sa ma las din nou convinsa ca ma iubesti. Chiar daca tu nu o spui. Chiar daca ma lasi doar sa simt, sa intuiesc, sa sper. O sa ma las convinsa ca ma vrei, ca ma simti, ca te pot innebuni. Ca nu o sa mai vrei sa pleci. Iar si iar. Ca nu o sa mai vrei sa astepti sa simti cum iti sarut sufletul si cum iti umplu gandurile cu sarutarile mele.

Sunt oglinda sufletului tau. Iar tu esti oglinda mea. Simti ce simt eu. Iar eu traiesc prin ce simti tu. Respir prin gandul tau. Privesc prin inima ta. Ma hranesc cu speranta mea. Speranta ca ma iubesti.

Non sens

Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.

Octavian Paler

Oare de ce, de cele mai multe ori, nu-i iubim pe cei care ar merita asta, pe cei cu inima buna, pe cei care ne iubesc si poate chiar ne cersesc dragostea? Cand avem la discretie ceva intotdeauna noi oamenii nu mai apreciem acel lucru. Cand cineva ne sta la dispozitie, ne vrea, ne doreste, ne face declaratii de iubire, nu prea mai exista nici un soi de interes. Dar daca ar fi invers, ne-ar fi greu accesibila acea persoana, s-ar lasa greu ca sa zic asa, ar fi cu totul si cu totul altceva. Am scapara de dorinta de a ne fi aproape. Si nu e vorba ca nu intelegem mental acest lucru, ca nu vrem, chiar nu e nici un fel de rea vointa, din pacate chiar nu putem sa-l iubim pe cel care ne cerseste dragostea. Care este explicatia acestui fapt, acestei realitati atat de dure? Ar fi simplu de spus ca e doar firea omului, ca ne este scris in gene sa apreciem mai mult lupta pentru castigarea unui trofeu decat trofeul in sine. Daca nu trebuie sa luptam pentru dragostea cuiva si ni se ofera totul pe tava ce sens mai are? Ca sa nu se intample asta ar  trebui sa existe un echilibru intre aportul fiecarei parti si iluzia de lupta pentru a castiga batalia (chiar daca ea este castigata deja de la inceput). De cele mai multe ori, fiecare dintre noi a fost pus de-a lungul timpului in ambele situatii, si in cea in care am iubit si am oferit totul dar nu am primit in schimb mare lucru, sentimentele noastre fiind desconsiderate dar si in postura de a fi iubiti de altul sau alta si noi sa nu fim capabili sa oferim aceeasi cantitate de iubire. Unii dintre noi am fost chiar si in situatia paradoxala de a fi in acelasi timp in ambele situatii atat de contradictorii. Probabil ca niciodata nu este un echilibru perfect intre ce oferim si ce primim. Poate nici nu trebuie sa fie. Dar sunt situatii, ca cele despre care vorbim acum, cand oferi totul si nu primesti nimic.

Noi oamenii, atat de inteligenti, atat de avansati in atat de multe stiinte, nu suntem capabili de doua lucruri foarte importante, vitale as putea spune. Sa ne controlam mintea… adica gandurile, si emotiile… sentimentele. Cred ca este posibil cu antrenament sustinut sa controlezi mintea, dar sentimentele nu cred. Cum ar fi sa cunosti pe cineva, care sa fie in mare ceea ce iti este tie necesar ca sa poti avea o viata buna alaturi de el sau ea, dar sa nu iti inspire nici un fel de emotie, de traire, in schimb sa poti sa-ti impui… de azi inainte eu il iubesc pe X. Ar fi cred cea mai mare realizare umana posibila. Sa vrei sa iubesti si chiar sa si poti. Noi ceilalti am ramane blocati in incapacitatea nostra de a iubi poate exact pe cine trebuie, pe cine ar avea tot potentialul de a ne face fericiti. Iar noi zicem cu mare naturalete, ce sa fac daca nu il iubesc. Nu pot sa-l iubesc. Se mai zice ca dragostea vine si cu timpul, convietuind, invatand sa-l iubesti pe celalat. Eu una nu cred asta. Dragostea asta a noastra, umana, nu e asa. Poate e exact invers, cu timpul se diminueaza, dar daca se porneste de la zero, lasa ca nu-l iubesc dar il voi iubi cu timpul, sansele sunt nule.

Stiu, e tot unua din postarile mele realist – pesimiste. Dar promit ca o voi compensa cu una optimista cat de curand.