Călător printre stele

w560xh316_Omul_din_stele_2[1]

Era un om simplu. Un om ca toţi oamenii. Nici prea frumos, nici prea urât, nici prea deştept, nici prea prost, nici prea harnic şi nici prea leneş. Dar avea foarte mult bun simţ. Aici nu se mai afla undeva la mjloc, între cei fără şi cei cu bun simţ. Era clar printre cei la care bunul Dumnezeu le dăduse cu nemiluita ceva, în cazul lui bunul simţ. Nu supăra niciodată pe nimeni cu vreo vorbă nepotrivită, nu făcea pe nimeni să se simtă prost (chiar dacă de fapt era), se purta extrem de cuviincios şi toată lumea il aprecia.

Soţia îi murise de tânără atunci când a dat naştere băiatului lor, care acum avea 19 ani si tocmai terminase liceul si plecase la facultate la Bucureşti. Era singur cum nu fusese vreodată în viaţa asta a lui, încercată de mari greutăţi, răzbise până atunci, dar îl avusese mereu în preajmă pe copilul lui, acum şi el plecat.

Se obişnuise ca în fiecare seară senină să iasă afară, să se întindă pe iarbă, acolo, la el în grădină şi să privească stelele. Atunci nu se mai simţea la fel de singur. Îi ţineau companie greierii. Începeau prin a cânta timid, în surdină, apoi mai hotărât, se  completau unii pe alţii, păreau că formează o adevărată orchestră cântând la unison. Îi ţinea de urât şi vântul, care obliga copacii să foşnească blând, puţin dureros, întradevăr, dar atât de plăcut. Iar stelele, stelele în toată măreţia lor se întindeau ca necuprinsul unui întreg ocean în faţa lui. Şi fiecare îşi spunea povestea, povestea călătoriei ei, prin spaţiu şi timp. Iar el se lăsă purtat de ele, din trecutul trist şi îndepărtat, până în viitorul fantastic şi de neimaginat. Gravita împreună cu ele în jurul unor aştri înflăcăraţi, se ascundea de una mai jucăusă într-o gaură neagră, şi o speria cand aceasta încerca să privască în adâncul cel de nepătruns, căutându-l. Iar târziu, când obosit de călătorie se pregătea să meargă în casă să se culce, îsi alegea în fiecare seară o stea pe care ar fi dorit să ajungă, când firul vieţii lui s-ar fi rupt. Câteodată prefera o stea foarte strălucitoare, plină de energie şi personalitate, altădată dimpotriva, o alegea pe cea mai micuţă şi cuminte stea, pe care abia o găsea pe harta înstelată a cerului, prin vreun colţ de galaxie. De ce făcea asta? Pentru că era sigur că draga lui soţie nu putea să fi ajuns altundeva când murise decât pe o stea. Numai că erau atât de multe. Iar şansa ca el să o aleagă pe cea potrivita era infimă. Dar mai avea timp, era încă tânăr, şi îşi dorea să trăiască încă mulţi ani, pentru a avea şansa la cât mai multe alegeri, pentru a fi apoi împreună cu ea, pe steaua potrivită, o veşnicie.

 

Aceasta a fost provocarea de luni propusa de psi.

Poveste fara sfarsit

Nimeni real nu era in viata ei. Isi imagina insa ca iubeste. Iubea chiar, aproape real, aproape viu, si asta o facea sa simta ca e implinita. Stia cum e iubirea, o traise, iubise ca fiecare, fusese si in al noulea cer si in iadul cel mai negru. Inima ei stia tresaritul emotiei, stomacul ei simtea inca urme de aripi de  fluturi care ii dadeau fiori in tot corpul, sufletul ei avea inca parti arse de dor, si putea recompune din toate acestea iubirea. Ii placea sa o adulmece in aer, sa o simta in vene, sa o absoarba prin toti porii. Stia ca el va veni. Era aproape, doar ca inca mai cauta drumul, se ratacise putin pe cararile vietii, dar cu siguranta o va gasi. Si se pregatea pentru acel moment. Era ca un fel de antrenament. Ca el sa nu o gaseasca nepregatita. Asa ca pana atunci iubea copacii statornici din parcul in care se plimba seara, iubea luna care ii lumina noptile de nesomn, iubea soarele care ii trimitea razele lui sa o trezeasca alene dimineata, iubea greierii care ii cantau romante seara sub geam, iubea ploaia care ii scalda gandurile sau roua diminetii care semana atata de bine cu lacrimile care ii mai straluceau din cand in cand pe obrazul delicat. Ochii ei visatori erau si tristi si veseli in acelasi timp. Era o stare anume, diferita, de bine si de rau, de iubire si noniubire, de fierbinte si stranie senzatie de rece totodata. Stia ca e frumoasa si emana o atractivitate ciudata, parca ar fi fost o straina poposita pe meleaguri nestiute, putin neadaptata, plutind intr-o lume a ei, pura si inocenta. Cum arata el, nu era sigura.. .. Stia doar ca e inalt, si ca are ochii luminosi ca o zi senina de vara, dar trasaturile ii erau neclare. Stia ca e un barbat puternic dar si tandru si iubitor in acelasi timp. Stia ca trecuse si el prin multe, si poate inima i se impietrise putin, si ca doar ea putea sa o faca sa bata iar cu toata taria, cu toata increderea, si ca emotiile vor curge iar, libere intre ei cand vor fi impreuna. Il purta in inima ei. Nu trebuia decat sa vina, sa ajunga. Pentru ca ea il astepta. Mereu.