Viaţă

autumn_aurora_by_ineedchemicalx-d32oc6b

Coboară alene un sfârşit

Din început îşi trage seva

Ecou după ecou s-au isprăvit

Dar a rămas nestinsă setea.

 

 

Nici nu mai ştiu dacă a fost

Sau doar iluzie mă înconjoară

Dor amintiri în a minţii adăpost

Şi clipa mult prea repede prin mine zboară.

 

 

Se nasc acum şi mâine vor muri

Un gând, un vis, un nume, o speranţă

Dar nimeni, niciodată, nu le-ar putea opri

Pentru că ele înseamnă viaţă.

 

 

 

Intrebare

Mergea. Privea. Continua sa faca tot ce facea si inainte. Si poate si alt fel de lucruri. Diferite. Dar nu mai era tot ea. Poate ca cea care s-a trezit in dimineata asta, este aceeasi cu cea care a vrut sa doarma aseara. Dar nu a reusit. Dar cu siguranta nu mai este cea care s-a trezit intr-o dimineata de iulie, sau de iunie. Poate nu este decat mai obosita, mai debusolata putin. Poate a obosit sa astepte. Sa viseze. Sa doreasca.  Nu mai vrea sa spere lucruri de nesperat. Nu mai vrea sa astepte momente de vis uitat. Si chiar a inceput sa uite. Doar a inceput. Dar un inceput e valoros intotdeauna. E un prim pas dupa care e mai usor sa le faci pe celelalte. Ramane un gol in urma celor pe care si le refuza de acum inainte (sau care ii sunt refuzate, fara a fi decizia ei in totalitate). Un mare gol. Va fi el reumplut vreodata cu ceea ce trebuie? Cu ceea ce are nevoie sufletul ei? Exact cu asa ceva? Sau doar va fi un fake? O aparenta de iubire, o aparenta de emotie, o imitatie de pasiune… doar o pacaleala, din care se va trezi destul de repede, si care va lasa in urma doar suferinta, a ei, sau mai ales a altora. Poate e mai bine sa ramana doar ea si golul din sufletul ei. Sa se impace cu el. Sa se iubeasca reciproc, si sa fie deajuns. Poate ca asa ar intelege ca de fapt nimic si nimeni din afara nu poate umple acel gol. Doar ea. Ca nu are nevoie de nimeni care sa o faca sa iubeasca. Doar de ea insasi. Ca daca nu se poate iubi suficient incat sa umple golul din inima ei, nu va putea iubi nici pe altcineva atat cat trebuie, si asa cum trebuie. Nici prea mult si nici prea putin, nici prea relaxat, nici prea inrobitor, nici prea indiferent, nici prea sufocant. Doar sa iubeasca, simplu. Si sa primeasca inapoi masura iubirii ei. Nici mai mult, nici mai putin. Nu ca ar fi neaparat nevoie de a mai primi iubire. Pentru ca golul nu ar mai exista oricum. Nici o nevoie anume nu ar mai cere asta.

E doar teorie? Sau chiar e posibil asa ceva?

Despre iubire

Am citit in ultima vreme, pe diferite bloguri, minunate articole despre iubire. Despre acea iubire ideala, mirifica, care  se revarsa din propria fiinta inspre celalalt si nu cere nimic in schimb. Nu are nevoie de confirmari, de reciprocitate, de nimic. Ea doar exista si daca nu e bine primita, nu se blocheaza ci pur si simplu curge in continuare spre alte sau alta fiinta, fara nici o opreliste. Le-am dat like la toate, pentru ca imi plac, suna tare frumos. Acea iubire nu doare, nu se transforma in suferinta, nu doreste sa posede, nu se hraneste din sperante inutile. Acum tare as vrea sa stiu daca cei care au scris (sau preluat) acest gen de articole chiar si iubesc asa.  Ca la teorie ne pricepem toti. Tare as dori sa stiu daca, in afara de cateva fiinte alese, cati dintre noi oamenii putem sa iubim asa. La inceput am crezut ca am eu o problema. Tot lovindu-ma de astfel de articole. Pentru ca la mine, in cam toate domeniile, la ordinea zilei sta Pasiunea. Iar pasiunea nu prea are nici in clin nici in maneca cu iubirea aia detasata, superioara, de care vorbesc respectivii. Am avut, de exemplu,  o pasiune devoratoare pentru flori. Am strans vreo 200 de ghivece si alte cateva sute de plante de gradina. Visam noaptea ca imi infloresc toate florile odata… Cand am realizat ca nu ma mai pot ocupa de ele, ca am sarit calul mult prea tare, am inceput sa imi revin la normal, si sa ajung la numere cu doar o cifra, maxim doua. Iubesc florile in continuare, la fel de mult. Am reusit insa sa ma ponderez, dar asta numai din considerente practice, cum spuneam. Dar au aparut alte pasiuni, la fel de ravasitoare.

Tare as vrea sa vad in fata ochilor o fiinta din acea iubitoare de tot si toate, sa invat, practic, de la ea , ca de vorbe sunt satula. Sa invat sa iubesc fara sa am nevoia imperioasa sa ma simt si eu iubita la randul meu. Fara sa am nevoie de semne constante de iubire din partea lui. Fara sa sper, fara sa visez, fara sa doresc, fara sa sufar, fara lacrimile care se nasc din prea plinul de emotie al sufletului meu. Cum pot sa iubesc altfel decat cu o uriasa pasiune? Toata energia iubirii ma face sa zburd de fericire sau sa sufar ca un caine. Se poate si altfel? Nu stiu de ce, dar inclin sa cred ca cea despre care vorbesc acele articole nu e de fapt tot iubire, e altceva, nu stiu, trebuie sa aiba alt nume, alta definitie in dictionar, nu poate, nu are cum sa fie aceeasi cu ceea ce simt eu. Incercand sa schimb ceva in toate astea nu am rezolvat nimic. De fapt am inrautatit lucrurile, adaugand o insatisfactie, aceea ca eu nu pot iubi ca ei. Asa ca, pana la urma, am ajuns la concluzia ca iubirea e frumoasa asa cum o simt eu, cu tot freamatul, cu toata nebunia, cu toate sperantele, cu toata dorinta arzatoare, sufocanta si inrobitoare, si ca n-o sa mai incerc sa schimb nimic niciodata. Sunt eu, iubesc asa cum imi e dat sa o fac, si la fel voi iubi mereu.

Duzina de cuvinte… El, sufletul

M-am apucat sa-mi fac valiza. Valiza sufletului meu. Am pus acolo, cu mare atentie, cateva maruntisuri care il bucura pe el. Pentru inceput am pus o floare, ca tare mult il mangaie orice inflorire diafana de orice culoare sau parfum. Am mai pus si un salut, adresat tuturor celor care au facut sau fac parte din viata mea. Un salut plin de admiratie, plin de iubire, plin de compasiune pentru fiecare dintre ei.  Am pus si o calimara, pentru atunci cand va vrea sa scrie (si stiu eu sigur ca va vrea) , ca un petec de hartie se va gasi pe undeva. Am mai adaugat si o comoara de bucurii, de emotii si trairi, de senzatii si sentimente, simtite sau care urmeaza a fi.  De ce am facut asta? Nu stiu, poate a fost doar un moment luminat, aflat intre realitate si imaginatie, un moment de simpatie intre mine si el. Moment in care am inteles ca de fapt valiza nu era pentru el, ci pentru mine, pentru ca el nu pleaca si nu vine, el este deja peste tot, cuprinde tot, este perfect si nu are nevoie de nimic in plus sau in minus. Eu insa da. Mintea cu gandurile mele, inima cu emotiile mele, memoria cu amintirile mele au nevoie de acea valiza, tocmai pentru a se elibera de toate lucrurile din ea, a le pune deoparte, in siguranta acolo, si a se detasa de ele. Astfel poate va mai urca o treapta spre el, sufletul meu.

Dupa atata efort, m-a cuprins somnolenta, si l-am visat, cu ochii pe jumatate deschisi, zburand, plutind inalt ca o pasare maiastra, usoara ca un fulg pe aripi de vant,  fara trepidatii,  fara durere, fara sperante si vise, doar zburand peste tot si toate, liber si senin.

Alte duzini gasiti in tabelul de la clubul PSI.